Skip to main content

Premiile Superscrieri. Elena Stancu, jurnalista care a scris despre româncele care îngrijesc bătrâni în Italia - INTERVIU

 
Premiile Superscrieri. Elena Stancu, jurnalista care a scris despre româncele care îngrijesc bătrâni în Italia - INTERVIU

Premiile Superscrieri. Un nou interviu din seria cu foşti câştigători ai premiului Superscrierea Cititorilor. Câţiva jurnalişti care au câştigat premiul Superscrierea Cititorilor au răspuns la întrebările adresate de organizatorii Premiilor Superscrieri.

Publicitate

Elena a scris despre poveştile badantelor, despre victime ale violenţei domestice, sau cele ale muncitorilor migranţi în fermele din Spania, Anglia şi Germania sau ale electricienilor navali de la şantierul din Mangalia care au plecat cu zecile în Skagen, Danemarca.

Elena şi Cosmin locuiesc într-o autorulotă de 10 ani, pentru a putea face jurnalism:

„Nu a fost o decizie boemă, ci una practică: munca de documentare costă enorm şi noi nu ne permitem nici să dormim la hotel, nici să mâncăm la restaurant când facem muncă de teren, aşa că de 10 ani dormim într-o maşină ca să putem lucra la proiectele noastre.”

Superscrieri: Ce a reprezentat premiul Superscrierea Cititorilor pentru tine? De ce crezi că au ales oamenii materialul tău pentru acest premiu?

Elena Stancu: Noi, jurnaliştii, scriem în primul rând pentru public, aşa că un premiu selectat prin vot de cititori înseamnă că munca noastră contează, că suntem priviţi şi citiţi. În cazul nostru particular, eu şi Cosmin Bumbuţ, partenerul meu, trăim de 10 ani într-o autorulotă ca să putem face jurnalism, respectiv fotografie.

Nu a fost o decizie boemă, ci una practică: munca de documentare costă enorm şi noi nu ne permitem nici să dormim la hotel, nici să mâncăm la restaurant când facem muncă de teren, aşa că de 10 ani dormim într-o maşină ca să putem lucra la proiectele noastre.

În anii aceştia, ne-a fost de multe ori teribil de greu şi ne-am întrebat de ce facem asta, dacă au rost toate sacrificiile, dacă merită să lipsim din viaţa familiilor şi a prietenilor noştri, pentru că de 5 ani trăim în diaspora ca să documentăm diaspora. Un astfel de premiu e un fel de a spune: „Te citesc, te privesc, munca ta contează”.

Superscrieri: Care au fost dificultăţile în realizarea materialului cu care ai câştigat premiul? Ce feedback ai primit după publicarea lui?

Elena Stancu: Articolul care a câştigat Superscrierea Cititorilor în 2023 a fost „Badantele care îngrijesc bătrâni în Italia pentru ca familiile lor să trăiască fără griji în România” şi face parte dintr-o serie de 4 articole despre româncele care lucrează ca badante în sudul Italiei. În 2023, articolul a mai fost nominalizat la European Press Prize, categoria The Migration Journalism Award, şi a luat locul I la Opinie la Gala Superscrieri.

Badantele au fost primul val important de migraţie pe care l-a cunoscut ţara noastră – româncele care au îngrijit bătrâni în Italia şi-au salvat familiile de sărăcie, dar în acelaşi timp o generaţie întreagă de copii a crescut fără mame.

În săptămânile petrecute în regiunea Puglia am descoperit un fenomen care ar fi trebuit să ne îngrijoreze de ani de zile, de când primul val de românce a plecat să îngrijească bătrâni în Italia: multe au fugit de violenţa soţilor. În lipsa programelor pentru victimele violenţei domestice şi a adăposturilor pentru femei, migraţia a fost soluţia româncelor de a-şi salva vieţile. 

Partea cea mai dificilă a fost să le convingem pe românce să vorbească despre problemele pe care le-au avut în România şi despre abuzurile pe care le-au trăit în Italia, pentru că noi căutăm mereu oameni care să-şi asume poveştile şi să discute cu onestitate, fără identitate ascunsă, despre cine sunt ei, cum au fost vieţile lor, ce speranţe şi dezamăgiri au avut şi care au fost lecţiile pe care le-au învăţat. Poveştile unor oameni care te privesc din fotografii vor avea întotdeauna un impact mai mare.

Viaţa în autorulotă ne-a oferit avantajul timpului – putem sta săptămâni întregi printre oamenii pe care-i documentăm, iar asta ne ajută să construim o relaţie de încredere. Îi însoţim la lucru, la cumpărături, când îşi duc copiii la şcoală şi avem răgazul să înregistrăm zeci de ore de interviuri, conversaţii lungi şi oneste, pentru că după câteva zile în care eşti acolo, printre ei, oamenii încep să se deschidă şi nu mai primeşti răspunsuri dezirabile.

După ce am publicat articolul, care a devenit viral pe reţelele de socializare, am primit sute de comentarii şi mesaje de la românce care îngrijesc bătrâni în Italia şi de la copiii acestora, care au crescut fără mame în România. Conversaţiile s-au învârtit în jurul acestor subiecte – mame care explicau de ce au fost nevoite să plece de lângă copiii lor şi tineri care mărturiseau că au mers la facultate datorită sacrificiului mamelor.

Las mai jos doar unul dintre sutele de comentarii şi mesaje pe care le-am primit după publicare (l-am corectat pentru claritate):

„Lucrez în Italia ca badantă de 15 ani: aveam 34 de ani, acum [am] 49. Motivele plecării? Aceleaşi enumerate mai sus de dumneavoastră. Trăim viaţa altora pentru că a noastră s-a terminat când am pus piciorul în Italia, nu mai existăm din punct de vedere social, nu există cale de întoarcere. Nu avem dreptul să ne îmbolnăvim şi, când se se întâmplă, dacă nu reuşim să ascundem boala, suntem aruncate în stradă. Am lucrat cu 40 febră, operată şi în aceeaşi zi externată la cerere după o anestezie totală. Am intrat la muncă la 5 ore după ce am ieşit din sala operatorie, am ascuns, altfel aş fi fost dată afară. De acasă din România... sprijin? Eram «c***a care suge la moşnegi», aşa spunea soţul meu. Plăteam liniştea copiilor mei cu vârf şi îndesat, reîntoarcere imposibilă. Nu am vrut un alt bărbat; înainte de a fi femeie sunt mamă, ca şi mine sunt multe... Da, sunt judecată de mulţi, nu-mi pasă, nu pun la inimă. În visele mele copiii sunt mici, vise blocate undeva în trecut, pe o bancă murdară dintr-o autogară din România unde copilul meu rămânea cu privirea blocată şi cu lacrimi în ochi privind autobuzul care mă ducea departe, unde visele rămân locul cel mai frumos unde se poate trăi, doar acolo puteam îmbrăţişa şi şterge lacrimile copiilor mei, în vis.”

Superscrieri:  Care dintre materialele pe care le-ai scris/documentat de-a lungul anilor crezi că au avut un impact mai mare în rândul oamenilor?

Elena Stancu: Acum suntem în Belgia, a unsprezecea ţară în care fotografiem şi scriem despre românii plecaţi, un proiect la care lucrăm din ianuarie 2019. Îmi este greu să aleg un singur articol, mai ales că multe au devenit virale sau au stârnit controversă în social media: de la poveştile badantelor, victime ale violenţei domestice, sau cele ale muncitorilor migranţi în fermele din Spania, Anglia şi Germania sau ale electricienilor navali de la şantierul din Mangalia care au plecat cu zecile în Skagen, Danemarca, până la povestea unui cuplu gay care a emigrat în Anglia ca să poată fi o familie sau a tinerei trans care studiază în Olanda ca să scape de transfobia din România sau a consilierului rom din Newcastle, care a avut mai multe oportunităţi ca imigrant în Anglia decât ca cetăţean în România.

Cred că toate poveştile spuse de noi şi de colegii noştri jurnalişti care îşi fac meseriile cu onestitate şi sacrificii contribuie la schimbarea mentalităţilor şi a societăţii româneşti, un impact important, dar greu de măsurat. Cine suntem azi se datorează într-o mare măsură şi lucrurilor pe care le-am citit şi pe care le-am privit şi tocmai de aceea cred că cititorii poartă o parte din responsabilitate atunci când vorbim despre libertatea şi resursele pe care le au jurnaliştii. Eu şi Cosmin am primit libertatea de a ne face meseriile de la cititorii care ne-au sprijinit şi ne-au încurajat în toţi anii aceştia. 

Superscrieri: Există o lecţie importantă pe care ai învăţat-o din jurnalism şi ai vrea să o afle şi alţii?

Elena Stancu: De când călătorim şi trăim printre oamenii pe care-i documentăm, ne-am schimbat fundamental – priorităţile noastre, înţelegerea oamenilor din jur şi a societăţii în care trăim, privirea de ansamblu asupra României din interiorul şi din afara graniţelor. Au fost multe lecţii, dar probabil cea mai importantă este că niciodată nu poţi ignora contextul.

Nu am întâlnit oameni buni sau răi, ci oameni care erau în acelaşi timp buni şi răi. Am documentat doi ani viaţa în penitenciarele româneşti şi acolo nu am întâlnit răul, ci poveşti despre sărăcie, violenţă, abandon şcolar, generozitate şi speranţă.

Am trăit printre muncitorii sezonieri şi ne-a copleşit generozitatea lor şi ne-au întristat cazurile de abuz şi exploatare pe care le-am găsit. Ne-am trezit pe întuneric să mergem cu ei la muncă şi seara am purtat discuţii lungi la un pahar de bere. Am privit cu atenţie întregul context şi nu i-am judecat niciodată pe cei care aveau valori diferite de ale noastre. „Suntem aici ca să înţelegem, nu ca să judecăm”, le-am spus mereu oamenilor pe care i-am întâlnit.

Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o din jurnalism este că oamenii nu sunt niciodată doar eroi, victime, buni sau răi, ci de multe ori toate deodată, iar tu trebuie să priveşti cu atenţie şi să ştii să pui întrebările. Nuanţele sunt importante, iar jurnaliştii riscă să le scape atunci când sunt presaţi de timp şi de ştirile cotidiene.

Superscrieri:  La ce trebuie să fim atenţi în relaţia presă - public în anul acesta electoral?

Elena Stancu: Ani de zile presa românească a împărţit diaspora în eroi, victime şi infractori şi a ratat poveştile importante despre cei care nu sunt niciunul din aceste lucruri, adică majoritatea românilor plecaţi din ţară.

În ultima săptămână, am întâlnit mai mulţi români în Belgia care ne-au spus că o să voteze cu Şoşoacă, însă povestea lor nu e doar asta. E un întreg context în spate care vorbeşte despre sărăcie, frustrări, frică, dor şi dificultatea integrării, pe care l-ai rata dacă te-ai rezuma doar la asta.

Citeşte şi: Premiile Superscrieri. Ovidiu Vanghele, unul dintre ziariştii care a scris despre azilele groazei. „Merită să te chinui să scoţi un adevăr la suprafaţă” - INTERVIU

 
Autor: Adriana Diură adriana.diurapaginademedia.ro
viewscnt

sus