Horia Ghibuţiu, despre nimicologi, o specie care a acaparat media: "Nimicologul moderator e la fel de pertinent precum nimicologul invitat"

GUEST WRITER. "Se tot cântă prohodul presei în România, mai cu seamă al celei tipărite, deşi gravitatea obştescului sfârşit al anchetelor şi al investigaţiilor făcute ca la carte de către oameni de meserie păleşte în faţa naşterii unei specii care a acaparat media: nimicologii", scrie jurnalistul Horia Ghibuţiu, invitat la rubrica Paginademedia Guest Writer. "Aceştia sunt peste tot, de la televiziunile de ştiri, deopotrivă moderatori şi invitaţi, la nemăsuratul spaţiu virtual din subsolurile cărora au evadat trolii, iar acum îşi dau cu părerea, cu nume, prenume şi faimă de internauţi, despre orice", continuă el în text.

Ghibuţiu:

"Presa în România a ajuns un mediu fertil pentru impostori, nepricepuţi, pierde-vară, băgători de seamă. Va fi altfel, de bună seamă, când şi în celelalte domenii totul va merge ceas."

Sunt nimicologi şi nimicologi:

"Nimicologul moderator e la fel de pertinent precum nimicologul invitat, aidoma nimicologilor care, insist, la început erau în subsolul articolelor, iar acum au cotropit suprafaţa. La TV, singura regulă în ceea ce-i priveşte pe invitaţi (în cazul moderatorilor, n-a putut fi identificată niciuna până la apariţia acestor rânduri) pare să fie faptul că au telefonul deschis când sună producătorii şi, desigur, foarte mult timp liber. Aici e cheia imposturii: doar ei au timp berechet!"

Fpate sau comentarii?

"Sigur că e mai uşor să emiţi o opinie decât să prezinţi un fapt. Într-o situaţie ideală, care să ştiţi că a funcţionat o vreme în sfertul de veac în care am lucrat în presă, fapta trebuie, întâi de toată, aflată. Apoi, verificată. Documentată. După care, fireşte, prezentată riguros, obiectiv, convingător, incluzând câte puncte de vedere e necesar. Părerea, însă - mai ales într-o ţară fără tradiţia dezbaterii, ci doar a tonului ridicat cu care îi vâri pe gât celuilalt argumentul tău, fără să-ţi pese ce are el de zis - e simplu de formulat când n-ai nimic de zis şi nu ştii mare lucru despre subiect.

O pitorească tradiţie trecând prin „a vorbit ţăranul Ion, că doar şi el este om” şi ajungând la introducerea favorită a marilor noştri fotbalişti, „părerea mea că”, a transformat spaţiul public autohton într-un turn Babel în care nu se mai discută despre fapte, ci despre părerea unora despre părerile altora."

Horia Ghibuţiu, despre nimicologi, la Paginademedia Guest Writer:

De profesie nimicolog
Cum a pierdut, în media de la noi, fapta în faţa părerii şi unde s-a ajuns

Mijloacele de informare în masă din România au căpătat o reputaţie jalnică. Dacă apari în această zonă te plasezi într-un anturaj dubios, ceea ce-mi aminteşte de o anecdotă pe care mi-a povestit-o Ştefan Andrei, fost şef al diplomaţiei române: cică un pui de ştab crescut în puf a ajuns într-o vacanţă undeva la ţară, iar bunica lui l-a tot îndemnat să se joace cu ceilalţi copii până când prichindelul a acceptat, dar s-a întors cu ţurloaiele rănite, puii de săteni nerespectând rangul de partid şi de stat al părinţilor răzgâiatului. De pomină a rămas vorba plodului: „fir-ai tu să fii, mamaie, în ce anturaj m-ai băgat!”.

Poftiţi anturaj: în presa română se întreabă dacă seismul din Nepal putea fi prevenit; pe burtiere scrie negru pe galben că Shakespeare şi Cervantes au murit azi; înmormântarea mamei unei celebrităţi devine Breaking News, ba şi subiect de dezbatere, la TV şi online, la care participă oricine are vreo opinie (fireşte, cazurile în care cineva îşi declină competenţa sau apetitul de a comenta orice sunt excepţii); un ziar de calitate foloseşte într-un titlu o denumire ce ar părea vulgară şi în toaleta unei halte de navetişti; la prezentarea noii echipe de conducere a ICR, reprezentanţii mijloacelor de informare în masă îşi vâră nasurile în reportofoane în timp ce restauraţia îşi arată chipul hâd, orizontul întrebărilor fiind oricum limitat la „ce înseamnă pentru dumneavoastră?”, sau, eventual, întrebarea-încuietoare „ce proiecte de viitor aveţi?”

Bine aţi venit în media de la noi. Nu toată, evident, doar cea de succes!

Se tot cântă prohodul presei în România, mai cu seamă al celei tipărite, deşi gravitatea obştescului sfârşit al anchetelor şi al investigaţiilor făcute ca la carte de către oameni de meserie păleşte în faţa naşterii unei specii care a acaparat media: nimicologii. Aceştia sunt peste tot, de la televiziunile de ştiri, deopotrivă moderatori şi invitaţi, la nemăsuratul spaţiu virtual din subsolurile cărora au evadat trolii, iar acum îşi dau cu părerea, cu nume, prenume şi faimă de internauţi, despre orice.

Sigur că e mai uşor să emiţi o opinie decât să prezinţi un fapt. Într-o situaţie ideală, care să ştiţi că a funcţionat o vreme în sfertul de veac în care am lucrat în presă, fapta trebuie, întâi de toată, aflată. Apoi, verificată. Documentată. După care, fireşte, prezentată riguros, obiectiv, convingător, incluzând câte puncte de vedere e necesar. Părerea, însă - mai ales într-o ţară fără tradiţia dezbaterii, ci doar a tonului ridicat cu care îi vâri pe gât celuilalt argumentul tău, fără să-ţi pese ce are el de zis - e simplu de formulat când n-ai nimic de zis şi nu ştii mare lucru despre subiect. O pitorească tradiţie trecând prin „a vorbit ţăranul Ion, că doar şi el este om” şi ajungând la introducerea favorită a marilor noştri fotbalişti, „părerea mea că”, a transformat spaţiul public autohton într-un turn Babel în care nu se mai discută despre fapte, ci despre părerea unora despre părerile altora.

Cum au apărut nimicologii şi acest talmeş-balmeş general din media? Germenii imposturii s-au ivit imediat după Revoluţie, pe fondul unei explozii mediatice: erau prea multe ziare şi, ulterior, posturi de televiziune, iar resursele umane adecvate, într-o ţară care încarcerase jurnalismul la „Ştefan Gheorghiu”, lipseau cu desăvârşire. Aşa au fost produşi pe bandă ziarişti pe care nu i-a acreditat nimeni, nici măcar pirpiriile organizaţii profesionale, care acum nu mai există. Iar la televiziune, aceeaşi problemă: absenţa şcolii temeinice de pregătire. Măcar acolo, s-a găsit o soluţie – actorii, ajunşi peste noapte prezentatori meteo sau de divertisment, pe criteriul că au dicţie şi sunt arătoşi, înlocuiţi, treptat, cu fete deosebit de arătoase, mai ales cele de la sport, a căror competenţă în domeniu e adesea suspectă.

În 2015, nu numai că sunt mult mai multe staţii TV, în consecinţă, şi foarte mult timp de emisie care trebuie acoperit, dar şi un spaţiu virtual care înghite tot, pasând aceeaşi ştire multiplicată la nesfârşit după principiul telefonului fără fir, până când s-a ajuns ca producătorii de conţinut să se nişeze, iar cei care-l reproduc, comentând ştirea pe care n-au cules-o şi nici n-au cercetat-o, să fie mainstream. Pentru ca peisajul să fie complet, au dat o mână de ajutor persoane aparent fără nicio ocupaţie, respectiv sindicalişti şi politicieni, care au petrecut atât de mult timp în studiouri până când s-au transformat în oameni de televiziune. I-am cunoscut, credeţi-mă, vorbesc din experienţa de fost co-moderator al unei emisiuni-maraton.

Fascinant creuzet de neperformanţă, habarnism şi dat cu părerea fără să ştii ce se petrece mai e şi „directul“ la o staţie de ştiri! Doar imaginaţi-vă că acum vorbeam o jumătate de ceas cu un secretar de stat de la agricultură despre programul „Rabla“ la tractoare (săracul om, ne mulţumea din suflet, era prima dată invitat să abordeze un subiect atât de ucigător de audienţă şi de interes), apoi venea un actor să vorbească despre rolul din „Francesca“. După, o oră cu o pedelistă-ministru, care epuiza tot ce avea de zis în şapte minte! Fireşte, după prima zi, nu s-a mai ţinut nicio şedinţă de sumar, aflam invitaţii şi temele doar cu o jumătate de oră înainte – ce să te mai documentezi…

Bref, în media, nimeni nu reglementeză nimic. Nimicologul moderator e la fel de pertinent precum nimicologul invitat, aidoma nimicologilor care, insist, la început erau în subsolul articolelor, iar acum au cotropit suprafaţa. La TV, singura regulă în ceea ce-i priveşte pe invitaţi (în cazul moderatorilor, n-a putut fi identificată niciuna până la apariţia acestor rânduri) pare să fie faptul că au telefonul deschis când sună producătorii şi, desigur, foarte mult timp liber. Aici e cheia imposturii: doar ei au timp berechet! Iar pe Net, orice blogger îi rîde în nas unui ziarist rătăcit în spaţiul virtual, dându-i în cap cu accesările şi vizualizările. Omiţându-se, regretabil, că totul e la liber, iar măsurătorile ar conta cu adevărat, pentru public şi pentru piaţă, dacă s-ar cere, să zicem, preţul unei pâini la accesarea unui site.

Fiind nelimitat, prin aportul Internetului, spaţiul public nu poate fi ordonat nici măcar în ţări cu tradiţie democratică (zăboviţi doar o clipă cu gîndul la procent, 95%, de comentarii cenzurate în media din Franţa, în timpul acutizării unui conflict israeliano-palestinian). Iar baremul de competenţă pe care să-l dea oamenii de televiziune – angajaţi ori invitaţi, poartă în egală măsură responsabilitatea ţinutei discuţiilor – e o utopie, chiar şi în aceste vremuri, în care bâlciul femeii cu barbă şi al înghiţitorilor de săbii a ajuns în prim-plan, deşi locul său e unde era odinioară, la margine de târg.

Cum îi şade bine unui nimicolog, îngăduiţi-i şi subsemnatului ca, în loc să propună vreo soluţie (cu toate că rolul presei e să semnaleze, nu să rezolve, că doar nu e instituţie de stat), să emită o părere. De fapt, e a lui Mircea Dinescu, spusă când a fost desfiinţată Uniunea Scriitorilor, sub pretextul că era o instituţie făcută după model sovietic, de parcă transportul funcţiona în comunismul românesc după model suedez ori etica muncii avea măsură germană! Presa în România a ajuns un mediu fertil pentru impostori, nepricepuţi, pierde-vară, băgători de seamă. Va fi altfel, de bună seamă, când şi în celelalte domenii totul va merge ceas. Or, scuze pentru generalizare, vă vine în minte, repede-repede, ceva care merge cum trebuie la noi?