BLOGOSFERĂ. Scriitorul Andrei Pleşu, care a anunţat recent că nu va mai scrie texte pentru Adevărul, este cel mai viralizat editorialist al publicaţiei. A avut postări cu zeci de mii de share-uri.
Indiferent că scria despre lumea politică sau despre Despacito, despre Biserică sau despre derapajele de la TV, Andrei Pleşu se distribuia în mii - de multe ori chiar zeci de mii - de ori pe reţeaua socială.
Cel mai viralizat text: articolul scris pe 1 februarie 2017, a doua zi după adoptarea Ordonanţei 13, care a scos în stradă miii de români încă din acea noapte.
Paginademedia.ro trece în revistă vele mai distribuite texte semnate de Andrei Pleşu, potrivit unei monitorizări Facebrands PRO pentru Paginademedia.ro. Şi scurte fragmente din textele virale semnate de Andrei Pleşu.
Menţiune importantă: Topul include, cumulat, numărul de like-uri şi de share-uri.
1. Andrei Pleşu, despre evenimentele de aseară - 1 februarie 2017
- 29.742 like-uri şi share-uri
Simt nevoia să dau, cetăţeneşte, următoarea declaraţie:
1. Din ce am văzut şi auzit pînă acum, este pentru prima dată cînd membrii unui guvern românesc, în frunte cu prim-ministrul, au gîndire de repetenţi, vorbire de semi-analfabeţi şi fire de ticăloşi. Nu mari ticăloşi, pentru că marii ticăloşi fac, din păcate, istorie. La noi e vorba de mici ticăloşi, capabili numai de mici manevre de cartier.
2. Scuza, emfatic repetată, a unor alegeri cîştigate zdrobitor e – ca tot restul – o păcăleală: Din numărul total al alegătorilor, s-au pronunţat în favoarea coaliţiei PSD-ALDE 18%. Adică puţin peste trei milioane din 18. Restul nu şi-au exprimat, prin absenţă, decît lehamitea. Oricum, în numele unui procent de 18%, nu se poate guverna autoritar şi nu se poate dansa grotesc pe nervii întregii ţări.
3. Îi felicit pe cei care au reacţionat prompt, în stradă, suportînd mîrlăniile experţilor în teoria conspiraţiei, ale cîtorva gazetari plătiţi să fie proşti făcînd pe deştepţii şi ale unui bătrîn miliţian care sugerează deschiderea focului ca măsură democratică de restabilire a ordinii.
2. Noi suntem români - 31 octombrie 2016
- 16.818 like-uri şi share-uri
În sfîrşit, politicienii noştri de elită au înţeles: România merge prost pentru că pe premier îl cheamă Julien (Dacian Cioloş) şi pe preşedinte Werner (Klaus Iohannis). Lucrul e atît de evident, încît chiar liderii unor partide aflate în război îşi unesc forţele şi vorbele pentru a înfiera întruchiparea răului.
Deunăzi, dl Liviu Dragnea, cu umorul fin care îl caracterizează, nu prididea să se refere la şeful guvernului insistînd pe numele „Julien” din cartea sa de identitate. Adică insul nu e de-al nostru. E un venetic venit să ne încurce, să ne colonizeze, să ne scoată la mezat.
În ce mă priveşte, prefer să ştiu că ţara mea este şi ţara lui Carol Davila, a lui Xenopol, a lui Caragiale, Noica, Iorga, sau Lazăr Şăineanu, decît să mă fălesc cu „români verzi” fără nicio performanţă, ca de-alde Bogdan Diaconu, Nicolăescu, Fenechiu, Tăriceanu, Palada şi Peia care, spre deosebire de „Julien” şi „Werner”, ne-au făcut numai bine…
Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm - o recunosc chiar anti-monarhiştii - aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine”: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei.
Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d`Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer.
3. Despre prostie. Informaţii din teren - 13 februarie 2017
- 15.283 like-uri şi share-uri
Cutare deputat (PSD) e revoltat, după discursul din Parlament al preşedintelui Iohannis (...) După acelaşi discurs prezidenţial, dl Călin Popescu Tăriceanu se întreabă, îngrijorat, „ce-o fi avut în cap preşedintele” cind a zis ce a zis. Imprudent. Vorbeşte de funie în casa spînzuratului. Mie mi se pare că întrebarea ar fi utilă, dacă dl Tăriceanu şi-ar pune-o singur, dimineaţa, în faţa oglinzii: „Ce-o fi în capul meu…?” E drept că, pentru a-ţi pune, autocritic, această întrebare, îţi trebuie cap, nu glumă! Şi ceva subtilitate introspectivă şi ceva umor.
Cunosc deja umorile dlui Hoandră. Nu mă pot supăra pe el, pentru că nu te poţi supăra pe o vietate lăcrămoasă, mai curînd inocentă. Cred că omul e, la bază, cumsecade şi bine intenţionat. Dar nu e destul. I-aş atrage atenţia că patriotismul nu e o virtute suficientă. Ca să fie viu, respectabil, eficient, patriotismul trebuie să fie dublat şi de alte virtuţi: inteligenţă, creativitate, bun gust, bun simţ, hărnicie, onestitate. Fără ele, patriotismul devine sentimentalism de mahala, refugiu al lipsei de identitate personală şi de competenţă.
De curînd, am auzit cea mai tare suspiciune imaginabilă (spusă nu în glumă, cum pare, ci în serios): cînd în Piaţa Victoriei manifestanţii şi-au aprins, ca pe nişte lumînări, telefoanele mobile, e mai mult decît plauzibil că încercau să comunice, printr-un cod secret, cu extratereştrii. Totul e, deci, o subversiune, dirijată de OZN-uri. Nu e grandios? Dragnea ca victimă a unui complot galactic? Nu poţi să nu te întrebi cum se explică succesul unor asemenea năzbîtii.
4. Ţara lui Ciorbea, ţara lui Ghiţă - 9 ianuarie 2017
- 14.865 like-uri şi share-uri
Cazul Ciorbea. Dl Ciorbea încearcă să explice că faptul de a cere unui guvernamental să fie „curat”, adică să nu aibă probleme penale e un exces, un atac la statul de drept. Nu pot să nu mă întreb ce catastrofă psihologică l-a transformat pe prim-ministrul pe care l-am cunoscut cîndva într-o tristă praştie de partid? Ce fel de traseu dezosat e acesta? Judecător, procuror, sindicalist, ţărănist, apoi liberal, monarhist şi demagog de obedienţă socialistă…Ce-o fi păţit omul, de s-a hotărît, spre bătrîneţe, să aleagă ghiveciul ca mod de viaţă? Se zice că are de plătit grele datorii. Da, ştim cu toţii că viaţa e grea. Dar ceva demnitate, ceva onestitate, ceva corectitudine (toate valori clamate de dl Ciorbea drept repere ale vieţii sale) n-ar fi totuşi de păstrat, chiar în condiţii de precaritate existenţială?
Cazul Ghiţă. Cazul Ciorbea ţine mai curînd de registrul jalnicului. Cazul Ghiţă e un amestec de tragi-comedie, suprarealism şi mitocănie dîmboviţeană. Totul e brambura! Un băiat cu alură de golănaş insignifiant a devenit vedetă naţională. Aflăm că chefuia, în sedii „acoperite” cu serviciile secrete şi cu şefa DNA, că era prieten şi cu Ponta, şi cu Coldea şi, parcă, şi cu Băsescu, că dispune de înregistrări „conspirative” (juridic vorbind ilegale), care însă se distribuie impenitent pe postul său de televiziune. E de negăsit, de neanchetat, de nearestat. Într-un „stat” normal aşa ceva e inimaginabil. E un amestec de carnaval, băşcălie şi criminalitate.
5. Despre smerenie şi surâs - 9 septembrie 2015
- 14.104 like-uri şi share-uri
Poate Biserica să greşească? (...) În contextul tragediei de la clubul „Colectiv“, a trebuit să constat că „Biserica“ (în accepţiunea ei „instituţională“) a comis grave greşeli strategice, de natură să îi fisureze competenţa duhovnicească şi prestigiul. N-o spun ca unul care vrea să lovească în ea. O spun ca unul care şi-ar dori să n-o mai vadă aplicîndu-şi singură lovituri, stricîndu-şi singură portretul, oferind pe tavă argumente celor care, dintr-un motiv sau altul, o duşmănesc.
Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont.
Ideal ar fi ca lucrurile să înceapă de sus în jos. Îmi permit, deci, să-i spun Părintelui Patriarh Daniel, în amintirea momentului din 1990, cînd s-a constituit Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii: Preafericite Părinte Patriarh, e de înţeles că dincolo de atributul de „părinte duhovnicesc” al naţiei, a trebuit să-l asumaţi şi pe acela de „bun gospodar”. Dar feriţi-vă să alunecaţi, mai departe, spre postura de „ştab”, grăbit cu judecata şi zgîrcit cu iubirea. Şi, ca prim pas, eliberaţi-vă chipul de tenta sumbră pe care a căpătat-o. Reînvăţaţi să surîdeţi…
6. N-avem politicieni, n-avem partide - 6 februarie 2017
- 13.562 like-uri şi share-uri
În îngrijorarea generală (perfect legitimă), există, totuşi, motive de entuziasm şi speranţă. Numărul mare al celor care, de zile întregi, ies în frig în mai toate oraşele ţării - şi se comportă exemplar - îmi dă sentimentul că, pe scena noastră publică, se conturează un tip de prezenţă nou cu adevărat, cu exponenţi de cea mai bună calitate:
le-am contemplat portretele seară de seară, i-am auzit vorbind, le-am urmărit comportamentul şi mă bucur să ştiu că reacţia promptă, dar decentă faţă de nefăcutele unei guvernări, care a reuşit să se compromită în doar o lună de „activitate”, oferă garanţia unei conştiinţe civice renăscute, a unei promiţătoare vitalităţi sociale.
7. Despre dinţi - 27 februarie 2017
- 11.994 like-uri şi share-uri
Am picat, sîmbătă, pe o emisiune de la Antena 3, în care un grup de cărturari notorii (Alina Petrescu, Ciuvică, Harnagea şi, cu mici ondulaţiuni prudente, ubicuul Bogdan Chirieac) făcea analiza răstită a unui text scris de Gabriel Liiceanu. Rezum, pentru cei care n-au citit textul cu pricina, teza lui: e plină ţara de oameni fără dinţi, semn de sărăcie şi înapoiere.
Povestea e veche. Liiceanu vorbeşte, între altele, şi despre maestrul său, Constantin Noica, ieşit din puşcărie fără dantură, şi despre protestatarii de la Cotroceni, reprezentînd generaţia „ştirbă” a unei ţări lăsate de izbelişte. Pornind de la imagini concrete, textul evoluează, apoi, spre metaforă: trăim într-o ţară marcată de desfigurare (din vina conducătorilor ei), cu nota specifică, paradoxală, că, uneori, desfiguraţii pactizează, candid, cu desfiguratorii.
Să ne slăbească „Liicheanu”, „oligofrenul” Cărtărescu, fasciştii Patapievici şi Mihăieş, lingăii băsişti, gedesiştii sorosisti, îmbuibatul Pleşu care doarme pe o saltea de privilegii. Avem nevoie de intelectuali adevăraţi, „utili”, subtili, devotaţi „cauzei”: Dan Voiculescu, Liviu Dragnea, Tăriceanu (dacă nu el, atunci cine?), Daea, Liviu Pop, Codrin Ştefănescu (un Zambaccian al zilelor noastre), Olguţa (ah!), Găbiţa (of!), Cati Andronescu (vai!), şi, din fericire, mulţi, mulţi alţii, care lucrează pentru viitorul patriei, cu aproape aceeaşi rîvnă cu care lucrează pentru prezentul lor.
8. Despacito - 7 august 2017
-10.810 like-uri şi share-uri
"Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt imaginea de manual a bătrînului defazat, inapt să mai dialogheze cu spiritul timpului? Că sunt emblema însăşi a constipaţiei intelectuale? Iat-o: mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito“ a reuşit performanţa unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări!"
Mi se pare, de pildă, că asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din ”vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul.
Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie (adesea de un erotism explicit, cu coapse furibunde şi sîni semeţi, cu braţe masculine simulînd ostentativ ”agresiunea” sexuală, sau indicînd, şmecher, amplasamentul organelor ”eficiente”). Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar.
Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei ”înscenări” baroce, al unei îngrămădeli euforice de istorioare, fiţe, performanţe gimnastice, chiote mai mult sau mai puţin exotice şi ”spontaneităţi” exuberante, vag autiste.
9. O ţară norocoasă - 3 iulie 2017
- 9.772 like-uri şi share-uri
Am văzut multe după 1989. Şi bune, şi rele. Destul de multe rele. Dar ce văd acum pe scena politică n-am văzut niciodată. E dincolo de bine şi de rău. Rareori dezastrul a colaborat atît de armonios cu ridicolul. Rareori a fost patologia atît de aproape de rizibil. Mori de frică murind, în acelaşi timp, de rîs.
Toate tipurile de comic defilează somptuos dinaintea unei populaţii care pendulează între stupoare, derută, speranţă contrafăcută, băşcălie, lehamite. Comic de situaţie? Avem! Comic de caracter? Este! Comic de moravuri? Ba bine că nu! Comic de limbaj? Păi cum altfel? Am putea vorbi şi de un comic al numelor, dar nu vrem să fim acuzaţi de ”atac la persoană”.
10. Dileme, stupori, resemnare - 23 ianuarie 2017
7.539 like-uri şi share-uri
Spus pe româneşte, „a avea o dilemă” înseamnă ceva de genul: orice-ai face tot prost iese! (...) Mărturisesc, de pildă, nu fără oarecare teamă - căci sună cît se poate de ”incorect” - că democraţia a ajuns, pentru mine, un concept dilematic. Nu mai ştiu ce să cred.
De curînd, o nouă dilemă e pe cale să-mi scurtcircuiteze gîndirea. Guvernul vrea să dea o ordonanţă privind amnistierea şi graţierea unor penali. Mie unuia mi se pare destul de perfidă ”urgenţa” în care e împachetată această delicată iniţiativă legislativă. Preşedintele ţării crede, întîmplător, la fel. Cîteva mii de oameni ies în stradă pentru a protesta împotriva milostivului proiect al guvernanţilor. Or, dintr-odată, apar pe piaţă subtile speculaţii hermenutice: manifestanţii din stradă sunt manipulaţi ca nişte fraieri, dacă nu sunt direct agenţi provocatori. În fond, cine i-a scos din casă? E clar că nu ”societatea civilă”! Cît de clar?
Dar dincolo de dileme mai mari sau mai mici, mai ”soft” sau mai primejdioase, sunt năpădit şi de o sumedenie de stupori, mai mult sau mai puţin fatale. Cum poate ajunge un individ cu gîndirea şi vocabularul lui Cătălin Beciu să fie numit secretar de stat în guvernul Ponta (lasă că şi Ponta…) şi vicepreşedinte ALDE (lasă că şi Tăriceanu…). Sau: cum poate Adela Loredana Popescu, secretara sexy a lui Gabriel Oprea, să fie decorată şi de Traian Băsescu şi de Klaus Iohannis, cu ”Virtutea Militară” (?!), ”Ordinul Naţional Serviciul Credincios” şi ”Steaua României”? Dar cum poate un zeflemist de mîna a doua ca Victor Ponta să ajungă prim-ministrul ţării şi să iasă, lacom, la rampă, cu enormităţi jucăuşe, de tipul: incendiile de la Colectiv şi Bamboo au fost puse la cale de ”piromanul” Iohannis, ca să pună mîna pe putere?
Reamintim că Andrei Pleşu a anunţat că nu va mai scrie pentru Adevărul, urmând să publice doar pentru Dilema Veche. Din articoul “Rămâne pe altă dată...”, în care Andrei Pleşu face anunţul:
"A fost o experienţă utilă, un exerciţiu civic şi stilistic, din care am avut mai curînd de cîştigat. Nu pot decît să mulţumesc redacţiei pentru ospitalitate şi cooperare. Mulţumesc şi cititorilor mei, mai numeroşi decît mi-aş fi închipuit, pentru atenţia cu care m-au onorat. Mulţumesc, de asemenea, forumiştilor care mi-au însoţit, frecvent, articolele cu comentarii ce depăşeau, adesea, cu mult, profilul autorului şi hotarele temelor abordate.
Am simţit, mai tot timpul, că textul meu nu era decît un prilej pentru o dezbatere mai largă, devenită pentru unii (fie şi sub pseudonim) o preocupare constantă, un efort harnic de autodefinire şi autopromovare. Nu pot decît să mă bucur că am jucat, astfel, un rol de „catalizator“, chiar dacă, din cînd în cînd, am ieşit serios tăvălit din această confruntare. (…)
În rest, îi asigur pe cei care mă detestă, cu argumente, uneori, inanalizabile, că sînt departe de a fi încîntat de mine însumi.”
Unii par să creadă că nu suport „critica“. E fals. Ceea ce nu suport e atacul obsesiv, fără argumente, grosolănia pură, injuria de cartier. Dacă mi se demonstrează, calm, articulat, civilizat, că sînt bou, ciulesc urechile. Dar dacă nu mi se spune decît „boule!“ mă cam plictisesc. Genul ăsta de „critică“ nu provoacă o necesară, severă, autoevaluare, sau un dialog reciproc îmbogăţitor. Tot ce poţi spune e: „Ba p`a mă-tii!“. Ceea ce nu prea stimulează conversaţia..."
Trimite un comentariu