PARTENERIAT. Cât contează lumina într-un talk-show? Cât contează lumina în general? Ce e important pentru o imagine bună?
Răspunsuri de la Ovidiu Gyarmath, om de imagine cu experienţă şi în televiziune (printre altele, a lucrat, pe lightning, la Chefi la Cuţite), dar şi în film (a fost director de imagine la filmele „Şi caii sunt verzi pe pereţi” sau „Websitestory” şi a primit o nominalizare la Gopo pentru cea mai bună imagine).
Ovidiu Gyarmath (RSC) a susţinut un masterclass despre imaginea de film şi televiziune, în cadrul Şcolii de vară SIMFEST, în Bastionul Croitorilor din Cetatea Medievală.
SIMFEST se desfăşoară în această săptămână, la Târgu Mureş. Paginademedia.ro este partener media al evenimentului.
Ovidiu Gyarmath:
"Pentru că dacă te uiţi la un talk-show bun, de calitate, care are o lumină frumoasă, intri în atmosferă, şi în acelaşi timp, dacă ai un talk-show bun, cu o lumină proastă care te deranjează în cadru, o să-ţi fie greu să-l urmăreşti, te distrage de la mesaj.
Deci cumva lumina trebuie să fie atât de bună încât să nu te distragă şi să te ţină acolo.
În ceea ce priveşte ştirile, trebuie să pui în valoare personajul din faţa camerei în aşa fel încât el să fie proprietarul adevărului, adică când vine să-ţi spună, de exemplu, un stand-up în faţa unui accident, trebuie să reuşeşti să faci imaginea atât de bună încât să cuprinzi într-un singur cadru ce întâmplă acolo, să ajuţi personajul tău să spună lucrurile acelea fără să fie incomodat de soare, să-l distragă alte lucruri sau să aibă întuneric pe faţă, pentru că nu îi mai vezi mesajul."
Despre Chefi la cuţite:
"Din punctul meu de vedere, am făcut 6 sau 7 ediţii „Chefi la cuţite“ şi de fiecare dată am îmbunătăţit ceva, de fiecare dată am căutat să povestesc ceva nou.
Ai zice că este un simplu show de gătit. Este, dar personajele trebuie să se vadă frumos, culorile mâncării trebuie să fie frumoase, lumina de pe bucătari să fie relevantă pentru ei, contrast-lumină, dar pe de altă parte nu este doar lumină în viaţă, şi de aceea avem nevoie şi de umbră, trebuie să laşi întunericul să fie acolo, pentru mister."
Citeşte şi: Drone, lumini profesionale şi echipamente de top, prezentate la festivalul SIMFEST
Vezi programul complet SIMFEST, aici
GALERIE FOTO.
Interviul, pe larg:
Reporter: Care sunt diferenţele de bază între imaginea de film şi de televiziune?
Ovidiu Gyarmath: În cinematografie, prima problemă pe care ne-o punem este problema naturalului. Pornind de acolo, şi fireşte, ca artişti, în minte e frumuseţea.
Acum, frumuseţea nu cred că funcţionează decât în relaţie cu adevărul şi cu buna-intenţie, din asta e făcută frumuseţea.
Când faci film, cumva, ar trebui să povesteşti o poveste folosind premiza adevărului: dacă ai o încăpere cu o fereastră, o uşă, ai o lumină care cade acolo, sau dacă e noapte, avem o lumânare.
Toată povestea luminii porneşte din aceste surse care arată adevărul. Frumuseţea scenei de lumini e obligatorie, pentru că altfel nu îşi ţine spectatorul în faţa filmului. Ea trebuie să fie suficient de frumoasă cât să susţină povestea, nu mai frumoasă de atât.
Adică în subtil, dacă tu vrei neapărat să fii ca operator mai bun decât filmul sau decât regizorul, este greşit. Tu trebuie să fii în armonie. Dacă nu eşti în armonie şi cumva un operator talentat nu-l simţi, vezi doar frumuseţea din acel frame.
Aia te covârşeşte, dar frumuseţea trebuie să vină din perspectiva poveştii. Dacă e doar inventată, începi să simţi, să te uiţi la operator şi să nu te mai uiţi la actor, poveste sau mesaj.
În televiziune pornesc de la cu totul altă premiză. Tema ta este frumuseţea imaginii per se. Tu trebuie să vii în faţa spectatorului cu o imagine educată, elevată, frumoasă, lucru care în adiţie cu ce vorbesc personajele tale, îţi vor ţine telespectatorul la televizor.
Pentru că dacă te uiţi la un talk-show bun, de calitate, care are o lumină frumoasă, intri în atmosferă, şi în acelaşi timp, dacă ai un talk-show bun, cu o lumină proastă care te deranjează în cadru, o să-ţi fie greu să-l urmăreşti, te distrage de la mesaj.
Deci cumva lumina trebuie să fie atât de bună încât să nu te distragă şi să te ţină acolo.
În ceea ce priveşte ştirile, trebuie să pui în valoare personajul din faţa camerei în aşa fel încât el să fie proprietarul adevărului, adică când vine să-ţi spună, de exemplu, un stand-up în faţa unui accident, trebuie să reuşeşti să faci imaginea atât de bună încât să cuprinzi într-un singur cadru ce întâmplă acolo, să ajuţi personajul tău să spună lucrurile acelea fără să fie incomodat de soare, să-l distragă alte lucruri sau să aibă întuneric pe faţă, pentru că nu îi mai vezi mesajul.
Rep.: Cum aţi ajuns în ipostaza de director de imagine? Care a fost traseul?
O.G.: A fost destul de simplu. După revoluţie, am terminat liceul şi aveam foarte mult talent la desen. Părinţii mei, filologi de meserie, au ţinut neapărat să mă facă inginer pentru că, vezi Doamne, inginerii trăiau cel mai bine în perioada comunistă.
Neavând o educaţie în zona desenului, cumva când m-am eliberat şi am putut să iau decizii singur, am luat decizia să merg în zona imaginii.
Recunosc că m-am îndrăgostit în primii 2-3 ani de facultate, am avut profesori foarte buni şi m-am îndrăgostit de meseria mea şi sunt îndrăgostit de ea de atunci, nu am reuşit să mă pierd pe drum.
Mi se pare extrem de important ca fiecare dintre noi să meargă în zona lui de excelenţă, mi se pare că asta ar trebui să urmărească educaţia unor copii.
Fie că sunt directori de imagine, regizori, IT-işti sau au altă meserie, cred că trebuie căutată excelenţa copilului şi îndreptat în direcţia respectivă. Pentru că doar aşa el va reuşi să stea fericit până la adânci bătrâneţi în meseria pe care o are.
Am fost norocos că am intuit şi am găsit-o eu şi cumva m-am putut autoeduca şi am încercat, de exemplu, dacă am avut ocazia să fac de 3 ori acelaşi lucru, să pun lumina de 3 ori diferit ca să experimentez, cu riscul de a greşi.
Şi cum spuneam, am avut profesori extraordinari, cum ar fi Eugen Iarovici pe fotografie, un tehnician desăvârşit care a făcut dreptul la Londra şi tradusese mare parte din cărţile lui Arnheim sau Feininger.
Era un teoretician desăvârşit şi un cititor de oameni foarte bun. De la el, spre exemplu, cu toate că preda imagine fixă - fotografie, de la el am învăţat că imaginea trebuie să fie frumoasă, dar în sprijinul a ceva.
Normal, ca student, ai tendinţa de a face imagini frumoase doar pentru că sunt frumoase, te fură peisajul. El m-a adus tot timpul cu picioarele pe pământ şi mi-a spus că nu faci fotografie pentru asta, ci pentru a răspândi mesajul, pentru că ai ceva de spus.
Dacă nu ai acum ceva de spus, caută ce ai de spus. Caută în tine, vezi cum poţi să faci să povesteşti.
E adevărat că meseriile noastre, mai ales regia, sunt unele care s face mai târziu. Când eşti adolescent, ai păreri, dar nu ai real ceva de spus.
Sunt şi copii supradotaţi, dar nu ai apucat să analizezi, să ai suficientă experienţă cât să simţi emoţia şi apoi să poţi să povesteşti celorlalţi ce ai simţit. Se întâmplă acelaşi lucru şi cu operatorii.
„Ce mi se pare cel mai important e să ştii ce vezi“
Rep.: Ce sfaturi puteţi oferi celor care doresc să pătrundă în această lume, dar nu au bani de cameră video sau de lumini?
O.G.: E simplu. Nu-ţi trebuie cameră, ai un telefon. Este suficient. Imaginea nu trebuie să fie perfectă, trebuie să spună ceva.
Ca atare, cred că cel mai important e să îşi creeze suficientă cultură şi experienţă să-şi dorească să spună ceva.
Eu, de exemplu, am făcut o grămadă de poze cu telefonul, din nici un alt motiv decât că este la îndemână şi lumea mă întreabă cu ce cameră minunată am filmat sau fotografiat.
Contează să-ţi alegi momentul, lumina pe care ţi-o dă Dumnezeu. De fapt, ce mi se pare cel mai important e să ştii ce vezi.
Dacă nu eşti conştient, nu reuşeşti să te extragi din eul tău, să te ridici un pic şi să vezi ce trăiesc ceilalţi, dacă nu reuşeşti să te pui în poziţia celuia din faţa ta şi nu eşti compasiv într-o formă sau alta şi o faci doar din ego că e mai frumos, mi se pare cumva greşit.
Dacă te pui în poziţia celuilalt, vezi şi poţi să analizezi sărăcia, drama, bucuria şi apoi să le povesteşti cu telefonul. Din fericire, avem acum telefoane destul de performante încât să facă o poză sau să filmeze ceva.
Există festivaluri pentru telefon. Cred că trebuie să înceapă cu cine sunt, care e rolul lor pe pământul acesta şi ce vor să facă până la adânci bătrâneţi.
După ce îşi răspund la aceste întrebări, acele „de ce-uri” vor continua până vor muri.
Rep.: Cum îţi găseşti propria voce în film, cum eşti sigur că exprimi ceva din punctul tău de vedere, nesuperficial?
O.G.: Cumva nu ai cum să faci fără a-ţi exprima punctul de vedere, n-am cum să fac din perspectiva ta dacă nu sunt eu.
Nu trăi superficial. Dacă nu trăieşti superficial, dacă te bucuri de cei din jurul tău, îţi iese.
În ultimii ani, foarte mulţi trăiesc o dramă continuă a lucrurilor neimportante care li se întâmplă. Şi zilnic găsesc o dramă din orice: că nu a mers aia, că nu mi-a mers maşina, cumva îşi aruncă gunoiul pe ceilalţi.
Lasă-le să curgă, încearcă să spui lucruri cu conţinut şi să te bucuri de ce-i în faţa ta. Din punctul meu de vedere, am o singură şansă să trăiesc, acum şi aici.
Dacă mi-o consum cu neplăceri, cu necazuri, să îmi caut relevanţa în faţa celuilalt povestindu-i necazurile mele de acasă, eu cred că procedez greşit. Cel mai important e să treci de asta, să asculţi, să înţelegi, şi când vorbeşti, să vorbeşti cu sens.
Când spun de vorbit, mă refer la limbaj vizual. Şi el va avea sens, pentru simplul motiv că ai înţeles. Nu e neapărat de operatorie, e de viaţă, dar asta este experienţa mea.
Fac lucrurile pentru că cred în ele şi când pun o lumină, fireşte că am emoţii de fiecare dată. Şi emoţia şi frica de a nu-mi reuşi este şi motorul care mă duce mai departe pentru că ea îmi dă şi satisfacţii că mi-a ieşit, insatisfacţii şi încercări ca după să îmi iasă şi mai bine.
Aceeaşi emoţie o am de fiecare dată când pun un studio nou, o lumină nouă, un film nou, un documentar nou – cum fac să exprim cel mai bine lucrul ăsta şi cum fac să inovez cât mai mult, cum fac să spun altfel decât am spus până acum, chiar dacă spun acelaşi lucru.
Am făcut, spre exemplu, „Chefi la cuţite“. Din păcate, în România se fac foarte puţine filme şi atunci nu pot să îmi asum un freelancing şi o alergătură continuă după proiecte, astfel, când reuşesc să găsesc un proiect unde mi-e bine, intru, însă nu lucrez în televiziune foarte mult.
Din punctul meu de vedere, am făcut 6 sau 7 ediţii „Chefi la cuţite“ şi de fiecare dată am îmbunătăţit ceva, de fiecare dată am căutat să povestesc ceva nou.
Ai zice că este un simplu show de gătit. Este, dar personajele trebuie să se vadă frumos, culorile mâncării trebuie să fie frumoase, lumina de pe bucătari să fie relevantă pentru ei, contrast-lumină, dar pe de altă parte nu este doar lumină în viaţă, şi de aceea avem nevoie şi de umbră, trebuie să laşi întunericul să fie acolo, pentru mister.
Şi atunci cum creezi toate aceste dileme? Eşti sau nu educat, tu ca spectator le vezi oricum şi le simţi, creierul este educat să vadă şi să înţeleagă. Chiar dacă nu realizezi în mod conştient lucrul ăsta, îl simţi.
Rep.: Care sunt uneltele principale într-o filmare?
O.G.: Ai trei unelte principale. Ai lumină, ai încadratura şi ai mişcarea, astea fiind lucrurile cu care jonglezi permanent.
Fireşte că în spate sunt departamente întregi de suport care te ajută. Tu eşti şeful a trei departamente, la tine vine regizorul secund şi te întreabă: „Cât timp mai avem până eşti gata să facem repetiţii?“
Pentru că în timp ce tu filmezi, echipa ta face lucrul şi tu oarecum dai startul unei zile întregi de filmare, depinde de tine cât de repede te poţi mişca.
Astea trei le stăpâneşti: ce bagi în acea cutiuţă, ce cuprinzi în ea, ce alegi din cele 360 de grade, de unde vezi, ce lumină pui, câtă lumină pui şi câtă nu pui, cât dramatism, cât mister şi cum pluteşte camera între personaje.
Rep.: Aveţi vreo bibliografie recomandată pentru persoanele interesate de acest domeniu?
O.G.: În principal trebuie să se uite la istoria artei. Julian Bell are o carte de istoria artei fabuloasă, destul de nouă, cred că are 5 sau 6 ani, „Oglinda Lumii”, iar Gombrich are de asemenea o „Istorie a artei“ minunată.
După ce treci de istoria artei, trebuie să intri un pic în estetică vizuală, ca să înţelegi cum povesteşti, cum funcţionează creierul, cum funcţionează ochii şi cum funcţionează limbajul vizual.
Şi atunci aici ai Rudolf Arnheim, Andreas Feininger şi după ce ai făcut asta, teoretic ar trebui să ai bazele, să ai o cultură vizuală suficient de puternică din pictură şi istoria artei, să înţelegi de unde vine şi unde se duce, fiind un fenomen, şi ai şi bazele încadraturii şi ponderilor vizuale şi ceea ce foloseşti în cadru.
Cu lumina e complicat, pentru că e o experienţă vizuală în general şi e foarte mult de experimentat. Dacă nu există şcoli sau cursuri, sunt o grămadă pe internet.
Recomand cu căldură, în loc să te uiţi la un video pe Facebook, poţi căuta pe Google sau oricare alt motor de căutare „cum să pun lumina” şi găseşti o grămadă de tutoriale.
Oricare dintre ele poate să fie la îndemână, apoi ţine doar de nivelul tău de înţelegere de estetică vizuală şi cultură ca să alegi cele mai bune metode de a pune lumina.
Cred că în era actuală, cu internetul, putem să învăţăm orice, trebuie doar să te hotărăşti şi să îţi consumi timpul pe învăţat, nu pe altceva.
A consemnat Elena POLEARUŞ
Comentarii