Povestea Valentinei Pufulescu, fostă jurnalistă Euronews: „Am renunţat la televiziune pentru că aveam nevoie de mai mult timp pentru mine şi să-mi rezolv problemele de sănătate”

Valentina Pufulescu şi povestea ei, azi, la rubrica Minutul Paginademedia. Jurnalist şi trainer de media, dicţie, public speaking şi jurnalism, Valentina Pufulescu are 25 de ani experienţă în presă, dintre care 21 de ani neîntrerupţi în televiziune.

Publicitate

Până acum două luni, Valentina a lucrat la Euronews România, unde coordonat timp de doi ani echipele de jurnalişti. Ea a povestit într-un interviu pentru Paginademedia, că a renunţat la televiziune pentru că avea nevoie de mai mult timp pentru ea şi să îşi rezolve problemele de sănătate.

„Cei mai grei ani din cariera mea au fost 2019-2020. Aveam nişte probleme de sănătate care s-au acutizat atunci şi, deşi mergeam aproape lunar la medici şi făceam tone de analize, nimeni nu putea să îmi pună un diagnostic (...).

Pentru mine, la aproape 45 de ani, televiziunea nu mai este o variantă. Am făcut meseria asta cu seriozitate, pasiune, implicare, nervi, lacrimi, stres uriaş. Acum am, însă, alte priorităţi în viaţă. Familia, sănătatea fizică şi mintală sunt pe primul plan”, a povestit jurnalista.

Valentina Pufulescu, care în trecut a lucrat la televiziuni precum Romania TV, Realitatea TV şi Pro TV, se ocupă în acest moment de proiectul Shift, pe care l-a lansat în 2020.

Proiectul oferă cursuri de jurnalism, public speaking şi media pentru politicieni, directori de companii şi persoane publice. În paralel, ea este trainer de dicţie şi pentru reporterii Pro TV.

Cum şi-a dat seama că vrea să devină jurnalistă

„Am devenit jurnalist după ce am dat foc bucătăriei. Când eram în liceu scriam tot timpul. (...). Într-o zi, când aveam multe de scris, m-am dus în bucătărie să-mi fac nişte cartofi şi cârnăciori prăjiţi. Şi, cât timp se rumenea mâncarea, scriam. Doar că, la un moment dat, am simţit o mână care mă înşfacă şi urlă la mine: "Lasă, naibii, scrisul! Ai dat foc bucătăriei!".

Sora mea încerca să stingă focul. După ce a venit şi mama mea acasă, m-a boscorodit, dar la finalul zilei mi-a zis: "Tu trebuie să te faci jurnalist! Prea scrii toată ziua!".”

Primul job l-a avut la România Liberă şi a fost neplătit

„Primul job a fost neplătit. Am bătut la uşa redacţiei România Liberă şi am spus că vreau să scriu pentru acest ziar. Culmea, m-au primit, deşi nu cunoşteam pe nimeni acolo. Timp de 6 luni am mers pe teren şi am scris despre subiecte din domeniul social...

Nu pot să descriu bucuria pe care am simţit-o când mi-am văzut reportajul publicat pe două pagini uriaşe de ziar şi numele meu complet scris dedesubt! Chiar dacă nu primeam nici un ban. De fapt, realitatea este un pic alta. Oficial, primeam bani, doar că nu ştiam că sunt plătită. Am aflat abia la un an distanţă că aveam de primit bani.”

Despre începutul în presă

„Singurele lucruri pe care le-am avut ca să intru în presă au fost ambiţia, seriozitatea şi cred, un dram de inconştienţă. Cum am bătut la uşă la România Liberă să spun că vreau să scriu pentru ei, aşa m-am angajat şi prima dată în televiziune.”

Momentele grele din carieră

„Cei mai grei ani din cariera mea au fost 2019-2020. Aveam nişte probleme de sănătate (...). Colegii din televiziune m-au ajutat să am acces la cei mai buni medici, cele mai bune spitale, dar doctorii tot nu reuşeau să-mi spună de ce mă simt rău, de ce pierd foarte mult sânge. În tot timpul ăsta, trebuia să lucrez. Aveam ture de minim 12 ore.

În tot timpul ăsta funcţionam cu o hemoglobină de 7-8, capul îmi vâjâia, nu aveam deloc energie, vedeam înceţoşat, mă dureau ochii când priveam, venea ambulanţa, mă ducea la spital, făceam seturi de analize, biopsii peste biopsii, noaptea sau a doua zi mă trimiteau acasă pentru că nu ştiau care este cauza. Arătam ca un cadavru.

Simona Gheorghe (jurnalist România TV) m-a ajutat să ajung la un medic care mi-a pus pentru prima dată diagnosticul corect. Aveam adenomioză, o formă neoperabilă de endometrioză şi eram de ani de zile în perimenopauză.”

Întâmplări din perioada în care era reporter

„O bună prietenă d-ale mele, de la concurenţă, Alina Prodan, a adus la un moment dat o saltea gonflabilă lată cât un pat ca să mai putem aţipi din când în când în sala de presă a Guvernului.

Am păzit spitalul Elias până dimineaţă când a căzut premierul Tăriceanu cu motocicleta, am dormit pe scaune la Bruxelles, când se certau Băsescu cu Tăriceanu de faţă cu toţi liderii Europei şi multe altele”, îşi aminteşte jurnalista.

Am stat de vorbă despre multe lucruri cu Valentina Pufulescu, la Minutul Paginademedia. De la publicaţiile preferate (BBC, CNN, The Guardian, The Economist, Time), despre filme şi seriale (Lista lui Schindler, Dr. House ), dar şi despre emisiunile la care se uită la TV (România, te iubesc! şi Asia Express).

TV sau YouTube?

Pornitul televizorului rămâne unul dintre gesturile reflex pe care le fac după ce intru în casă. Dar mă uit la foarte puţine lucruri. Cât a rulat seria documentarelor despre al Doilea Război Mondial m-am uitat continuu pe History Channel.

Altfel, las televizorul pe Epic Drama şi mă uit la serialele cu crime pe care le-am mai văzut de 1.000 de ori. Sau, de multe ori, nici nu mă uit. Doar rulează în fundal, în timp ce ascult jazz.

Îmi dau o stare de bine, de relaxare. Îmi plac mult locurile în care au fost filmate serialele şi cum a fost recreată atmosfera postbelică. Pe Youtube mă uit doar când am nevoie să documentez ceva sau să văd ce opţiuni noi apar, având în vedere că şi eu am podcastul SHIFT lansat tot pe această platformă.

Radio sau podcast?

Ascult radio doar când conduc. Informaţiile care mă interesează mi le iau din podcasturi moderate de experţi din străinătate. De exemplu, sunt un mare fan al neurobiologului Andrew Huberman şi al expertului în comunicare Matt Abrahams, ambii profesori la Stanford University. Cu profesorul Matt Abrahams am reuşit chiar să fac un podcast despre cum îţi poţi antrena gândirea spontană ca să vorbeşti inteligent. Îl găsiţi pe canalul meu de Youtube, SHIFT Podcast.

Facebook sau Instagram?

Instagram livrează mult mai autentic, deşi este foarte greu să-ţi creşti comunitatea acolo. Facebook m-a învăţat, însă, că nu contează cât de mulţi urmăritori ai, ci dacă oamenii care te urmăresc sunt real interesaţi de ceea ce faci.

Când am pornit proiectul SHIFT, în 2020, am făcut o mare greşeală. Am dat accept tuturor cererilor de prietenie pe care le aveam în aşteptare ca să-mi cresc numărul de urmăritori. Şi, pe măsură ce acceptam prieteniile, altele veneau în valuri.

În nici trei zile aveam deja peste 5000 de prieteni pe Facebook, de la nici 300. Apoi a venit nota de plată. Oamenii aceia nu erau deloc interesaţi de ceea ce fac eu din punct de vedere profesional şi-mi invadau mesageria cu tot felul de tâmpenii.

Mă sunau cu Facecall la 2, 3, 4 dimineaţa. Oribil. Şi de atunci tot fac curăţenie. Dar e mai greu să faci curat, decât să previi. Aşadar, chiar nu contează câţi urmăritori ai. Poţi să ai o comunitate mică strânsă în jurul proiectului, afacerii tale, dar să ai vânzări mari pentru că acele persoane sunt cu adevărat interesate de ceea ce oferi tu: idei, sfaturi, servicii, produse, etc.

De altfel, lucrul acesta se vede tot mai clar şi în campaniile pe care le fac marile branduri cu influencerii. Mulţi dintre ei au sute de mii de urmăritori, dar la o postare primesc doar 1.000 - 2.000 de like-uri şi 10 -15 comentarii. Poate nici alea. Cei mai probabil, acei urmăritori sunt cumpăraţi.

Iar marile companii încă nu au înţeles că nu numărul de followers contează, ci ceea ce livrează cu adevărat comunitatea influencerului. Reclama ar putea avea mai multă credibilitate dacă ar plăti o persoană cu mai puţini urmăritori, dar care chiar foloseşte acele produse/servicii.

Când comunitatea ta ştie că deja foloseşti produsele promovate, reclama devine relevantă şi sinceră, iar influenţatul oamenilor mult mai eficient. Noua generaţie trăieşte în social media şi te taxează imediat când vinzi ceva ce nu te reprezintă.

Ştiri sau emisiuni?

Sincer, nici una, nici alta. Mi-am dat demisia definitiv din televiziune în urmă cu două luni şi, după o pauză, am redeschis televizorul pe canalele de ştiri.

Ce ştiri preferi să consumi şi din ce categorii?

Singurele ştiri care mă pasionează acum sunt cele din domeniul comunicării, neuroştiinţei, sportului şi nutriţiei. Mă interesează tot ceea ce apare nou despre felul în care funcţionează creierul nostru şi cum îl putem influenţa prin gesturi mici, obiceiuri sănătoase, să ne ajute să ne simţim mai bine, să controlăm emoţiile negative, să fim eficienţi, creativi şi energici.

Sunt nenumărate studii care dovedesc că învăţarea continuă, mişcarea şi mâncarea sănătoasă hrănesc creierul şi contribuie chiar la formarea de noi neuroni. Asta se traduce prin încetinirea procesului de îmbătrânire şi chiar prevenirea bolilor degenerative.

Nu mai menţionez avantajele fizice. Când faci sport şi mănânci corect, automat ai şanse mult mai mari să nu se repete istoria familiei şi să ai aceleaşi probleme de mobilitate pe care, poate, le au părinţii, bunicii. Tot ceea ce învăţ nou, aplic şi cu cursanţii mei.

Nu de puţine ori, sunt surprinşi că la cursurile de Dicţie, Public Speaking, Media Training facem sport şi învaţăm despre principiile alimentaţiei sănătoase. Dar felul în care mâncăm şi numărul de ore pe care le petrecem pe canapea chiar se reflectă direct în modul în care comunicăm cu ceilalţi.

Energia pe care ar trebui s-o consume creierul ca să ne ajute să fim eficienţi şi să livrăm mesajele aşa cum ne dorim, o consumă stomacul ca să digere şaormele, pizza, ceafa şi cartofii prăjiţi.

Nu sunt ipocrită. Şi eu stau mult pe canapea şi mănânc de toate, dar nu mereu. Încerc să mănânc sănătos cam în 80% din timp, să merg la sală, să alerg, să mă plimb pe jos, cu bicicleta, cu motocicleta cât de des pot.

De unde te informezi cel mai des? TV, online sau print?

Când lucram în televiziune, primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să citesc titlurile principale ale câtorva publicaţii online. Apoi dădeam drumul şi la televizor ca să văd abordările canalelor de ştiri.

Pe drum spre redacţie ascultam ştirile de la radio, iar când ajungeam la job mă apucam să citesc cât mai mult din ce se publica pâna la ora aceea, atât în România, cât şi în străinătate. De altfel, asta este regula de aur pentru oricine doreşte să devină jurnalist.

Să citească ştiri şi interne, şi externe cât mai des (pentru că suntem foarte conectaţi cu restul lumii, nu mai trăim vremurile anilor '80 - '90 - '20), în aşa fel încât să-şi clădească background-ul. Acest bagaj de cunoştinţe va fi rezerva lor de putere.

Ştirea nu le va trece pe la urechi, ci vor fi capabili s-o identifice pentru că au destul de multe cunoştinţe. În plus, foarte important, vor şti să pună ştirea în context, în aşa fel încât să îi dea importanţa cuvenită.

Background-ul îi va ajuta să ia şi interviuri de impact pentru că îşi vor da seama dacă intervievatul bate câmpii, se eschivează, minte prin omisiune, etc. Fără aceste cunoştinţe, nu ai cum să devii jurnalist. Cu atât mai puţin prezentator, aşa cum îşi doresc cei mai mulţi.

90% din cursanţii de la Jurnalism îşi doresc să devină prezentatori, fără să facă şi reporterie, adică muncă de teren. Îşi închipuie că prezentatorii doar citesc un prompter şi aia e. Timpul trece, leafa merge. Dar nu este deloc aşa.

Prezentatorii trebuie să fie foarte informaţi, să ştie întotdeauna ştirile zilei, contextul, în aşa fel încât atunci când apare un News Alert sau un Breaking News să fie în stare să lege două vorbe (uneori sunt nevoiţi să vorbească în gol minute în ştir) până reuşeşte redacţia să adune mai multe informaţii, să facă transmisiuni în direct cu reporterul de la faţa locului, să discute cu invitaţi relevanţi.

De multe ori, prezentatorul primeşte o informaţie scurtă în cască: "Încendiu la Maternitatea Giuleşti. Doi morţi". Şi trebuie să se descurce singur cu aceste informaţii până reuşesc reporterii să afle mai multe date.

Într-o astfel de situaţie, prezentatorul trebuie să ştie că în urmă cu mai mulţi ani a mai fost un incendiu violent la aceeaşi maternitate. Şi atunci au murit mai multe persoane. Între timp, tot mai mulţi pacienţi au murit arşi de vii în spitalele din România.

Cu alte cuvinte, trebuie să vină cu informaţii de background, să dea context noii informaţii. Ca să poată să facă asta trebuie să-şi dezvolte obiceiul de a citi zilnic ştiri şi să-şi antreneze capacitatea de a vorbi liber, cu credibilitate, fără o ploaie de "ăăăăă". De altfel, cei mai mulţi prezentatori de ştiri sunt foşti reporteri, cu ani mulţi de teren în spate.

Cu ce publicaţii îţi începi ziua?

După 25 de ani de presă, dintre care 21 neîntrerupţi în televiziune, acum sunt într-un detox de ştiri. Mă mai intersectez cu ele în măsura în care îmi apar în feed-ul reţelelor sociale. Şi acolo urmăresc mai mult publicaţii din străinătate.

Ce publicaţii din străinătate urmăreşti?

Urmăresc aproape toate site-urile importante, precum BBC, CNN, The Guardian, The Economist, Time, etc.

Când ai citit ultima dată un ziar sau o revistă?

Chiar nu-mi aduc aminte când am ţinut în mână ultima dată o revistă sau un ziar. Am văzut nişte ziare când am fost în concediu, în Grecia, vara aceasta.

Pe prima pagină era o fotografie cu echipa naţională de fotbal a României care câştigase un meci important. Dar cum scria în greacă, n-am cumpărat-o.

La ce te uitai la TV când erai mică?

O amintire foarte puternică pe care o am de când eram mică este un concert sau un videoclip al lui Michael Jackson. Aveam vreo 7-8 ani şi mă uitam fascinată. Câţiva ani mai târziu, când a venit şi-n România, am fugit de acasă, împreună cu sora mea, ca să mergem la concert, deşi nu aveam bilete.

Am reuşit să ajungem până acolo, dar, bineînţeles, nu am putut intra. Era prima dată când foloseam atâtea mijloace de transport în comun singure. Mama noastră nu a fost deloc încântată de aventură.

Serial preferat?

Dr. House. Numai anul acesta am revăzut de două ori toate seriile.

Film preferat?

De departe "Lista lui Schindler". După ce am văzut filmul, am început să citesc tot mai multe cărţi despre Holocaust, să urmăresc documentare, imagini reale, interviuri cu supravieţuitori ai lagărelor de concentrare.

Am fost să vizitez şi mansarda în care s-a ascuns de nemţi Anne Frank, tânăra evreică care-şi dorea să devină jurnalist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Toată lumea ar trebui să ştie ce a însemnat Holocaustul, în aşa fel încât omenirea să nu mai permită vreodată un astfel de genocid. Tema mi se pare foarte actuală, mai ales în contextul avansului pe care îl au, din ce în ce mai mult, partidele extremiste, mai ales în Europa.

Emisiune preferată?

Anchetele şi reportajele emisiunii "România, te iubesc!", de la Pro TV, sunt, de ani de zile, cel mai bun produs media din România. Mulţi telespectatori spun uneori "Degeaba arătaţi cât se fură. Nu se schimbă nimic."

Ba se schimbă. Numai anul acesta Parchetul European a deschis mai multe anchete în urma investigaţiilor lor.

Şi dacă vorbim de emisiuni de divertisment, sunt fan Asia Express. Este singura emisiune pe care o aştept şi pentru care aş refuza o ieşire în oraş dacă s-ar suprapune.

Ce jurnalist apreciezi?

În general îi apreciez pe jurnaliştii care ştiu să vorbească şi cu portarul şi cu preşedintele ţării. Sunt puţini jurnalişti care au acest dar. Mulţi îşi lasă vanitatea să le stea în cale şi uită că, de cele mai multe ori, informaţiile reale le află de la şofer, doamna de serviciu, îngrijitorul, măturătorul străzii.

Şi mai apreciez jurnaliştii care sunt deschişi la minte şi nu fac ştiri doar din domeniile cu care sunt confortabili. Când coordonam echipele, mă loveam de multe ori de reporteri care spuneau, de exemplu, că ei nu se uită pe TikTok pentru că este o mizerie. Nimic de zis.

Doar că pe această platformă sunt mai bine de jumătate din copiii din România. Că-ţi place sau nu-ţi place, trebuie să ştii ce se petrece şi în medii cu care tu nu eşti de acord. Trebuie să ştii ce fenomene noi apar, cum îşi petrec copiii timpul liber, ce provocări periculoase fac în social media, etc.

Faptul că ţie nu-ţi place ceva, nu înseamnă că nu există. Un jurnalist echilibrat, informat, are mintea deschisă şi documentează un subiect din toate punctele de vedere ca să poată să-şi formeze o opinie cât mai echilibrată şi să redea faptele cu toate părţile relevante. Este la fel ca-n viaţă: nu poţi să iei cea mai bună decizie pentru tine dacă nu studiezi problema din toate unghiurile.

Cât de des publici pe reţelele sociale?

Încerc să postez zilnic, dar nu prea îmi iese. Benefic pentru business ar fi să postez în fiecare zi. În social media, constanţa face diferenţa dintre o afacere sau alta din acelaşi domeniu. E ca atunci când mergi la serviciu. Trebuie să apari în fiecare zi. Uneori şi în weekend.

Am, însă, zile atât de aglomerate, încât nu am timp nici să respir, d-apoi să public ceva. Alteori, după ce postez destul de regulat, simt că mă sufoc. Nu mă mai suport. Am nevoie de o pauză de la mine. Doar că nu este gândirea corectă.

Eu stau cu mine zi de zi, dar robotul din spatele platformelor (algoritmul) nu arată postarea tuturor urmăritor mei, ci la maxim 10%-20%. În plus, pe unul îl interesează un exerciţiu de respiraţie ca să se poată relaxa înainte de o şedinţă sau o prezentare importantă, altul rezonează cu micul dejun proteic pe care-l postez şi care-l poate inspira să mănânce sănătos.

Şi aici îmi iau şi eu o lecţie importantă, pe care o dau mai departe şi cursanţilor mei: ce este evident pentru mine, nu este evident şi pentru ceilalţi.

Blog sau vlog?

Prefer să citesc o informaţie, decât s-o ascult pentru că îmi ia mai puţin timp. Şi singurul motiv pentru care aş citi un blog sau urmări un vlog ar fi ca să documentez ceva care mă interesează.

De când am devenit antreprenor, a trebuit să învăţ foarte multe lucruri: algoritmii social media, SEO, grafică, postare în site, postare pe Youtube, newsletter, funnel, avatar de client ideal, cum să faci facturi, semnătura electronică, SPV, şi tot felul de lucruri tehnice de care înainte nici nu ştiam că există.

Am preferat să citesc, decât să urmăresc tutoriale pe YouTube. Nu am răbdare. Doar când nu am de ales, apelez la video. Altfel, nu sunt interesată nici de blog, nici de vlog. Prefer cărţile.

Cum ai ajuns în presă şi care a fost primul job?

Am devenit jurnalist după ce am dat foc bucătăriei. Când eram în liceu scriam tot timpul. Îmi plăcea să povestesc în jurnale tot ce simţeam, ce experimentam, ce se întâmpla la şcoală, ce oameni noi cunoşteam.

Le scriam scrisori chiar şi Danei şi lui Andrei, colegilor mei de bancă (stăteam 3 în bancă) pe care îi vedeam zilnic la şcoală. Într-o zi, când aveam multe de scris, m-am dus în bucătărie să-mi fac nişte cartofi şi cârnăciori prăjiţi. Şi, cât timp se rumenea mâncarea, scriam. Doar că, la un moment dat, am simţit o mână care mă înşfacă şi urlă la mine: "Lasă, naibii, scrisul! Ai dat foc bucătăriei!".

Sora mea încerca să stingă focul. După ce m-am dezmeticit, am observat şi eu fumul negru şi gros din încăpere şi o flacără în jurul ceaunului. Cartofii şi cârnăciorii erau scrum de mult. După ce a venit şi mama mea acasă, m-a boscorodit, dar la finalul zilei mi-a zis: "Tu trebuie să te faci jurnalist! Prea scrii toată ziua!".

De atunci, drumul meu a fost clar. Am dat la Facultatea de Jurnalism şi am început să lucrez din primul an de facultate. Azi, 25 de ani mai târziu, pasiunea pentru cuvinte şi oameni mă ajută să dau mai departe ce am învăţat toată cariera.

Primul job a fost neplătit. Am bătut la uşa redacţiei România Liberă şi am spus că vreau să scriu pentru acest ziar. Culmea, m-au primit, deşi nu cunoşteam pe nimeni acolo. Timp de 6 luni am mers pe teren şi am scris despre subiecte din domeniul social.

În scurt timp publicam un reportaj pe două pagini. Nu ştiu câţi din cititorii Pagina de Media îşi mai amintesc ce mare era ziarul România Liberă. Abia îl deschideai cu două mâini.Ei bine, numele meu apărea acolo.

Nu pot să descriu bucuria pe care am simţit-o când mi-am văzut reportajul publicat pe două pagini uriaşe de ziar şi numele meu complet scris dedesubt! Chiar dacă nu primeam nici un ban. De fapt, realitatea este un pic alta. Oficial, primeam bani, doar că nu ştiam că sunt plătită. Am aflat abia la un an distanţă că aveam de primit bani.

Cum a fost începutul?

Când am dat foc bucătăriei, locuiam într-un apartament nedecomandat din Ferentari, pe Aleea Livezilor (polul drogurilor din Bucureşti). Aveam 16 ani. Eu, sora şi mama eram, însă, foarte bucuroase pentru că era prima noastră casă.

Mama mea nu avea buletin de Bucureşti şi nu putea primi o locuinţă de la Primărie. Bani nu avea. Aşa că, până a reuşit să cumpere apartamentul din Ferentari, am locuit cu chirie prin tot felul de case, cu şobolani, pe la rude, chiar şi pe stradă în unele nopţi.

Singurele lucruri pe care le-am avut ca să intru în presă au fost ambiţia, seriozitatea şi cred, un dram de inconştienţă. Cum am bătut la uşă la România Liberă să spun că vreau să scriu pentru ei, aşa m-am angajat şi prima dată în televiziune.

Lucram pentru o agenţie de ştiri mai degrabă necunoscută şi m-am dus la o conferinţă de presă ... despre presă. Acolo era şi directorul Ştirilor Prima TV, Dan Dumitru. După ce s-a terminat evenimentul, m-am dus la masa la care stătea şi i-am spus: "Bună ziua! Mă numesc Valentina Pufulescu şi de mâine vreau să fiu reporter Prima TV".

A doua zi am devenit reporter de televiziune. Ştiam, în mare, cu ce se mănâncă televiziunea, pentru că făcusem internship aproape 6 luni la Ştirile Pro TV, care erau atunci coordonate de Sergiu Toader. 2-3 ani mai târziu, când lucram deja la prima televiziune de ştiri din România, ţin minte că mi-a zis un producător: "E ceva ciudat la tine. Cum de eşti aşa tânără şi atât de serioasă?"

Ciudăţenia venea probabil din lipsurile pe care le-am avut. Îmi doream să-mi fac un rost în viaţă şi să fac să merite sacrificiile mamei mele care, cu chin, a reuşit să mă ţină la facultate.

Sunt dovada vie că, chiar dacă nu ai bani, case, maşini, pile, tot poţi reuşi în viaţă dacă ai determinare, seriozitate, curiozitate şi ambiţie să stai pe capul unor oameni de la care să furi meserie.

Eu asta am făcut tot timpul la Pro TV, chiar dacă nimeni nu avea chef de mine. Erau zile întregi în care nu mă băga nimeni în seamă. Dar nu m-am lăsat bătută şi ceream mereu să merg pe teren cu reporteri încă de atunci consacraţi, precum Alex Dima sau Oana Maiuga.

Cel mai probabil, ei nici nu-şi mai amintesc de mine din acele zile. Dar eu am băgat la cap tot ce făceau ei. Şi eram atentă şi la discuţiile pe care le avea Sergiu Toader cu reporterii, ce le cerea, cum îi îndruma, cum vedea ştirile, cum le construia. O şcoală mai bună decât acele şase luni nu puteam avea. Le sunt recunoscătoare până azi.

Şi, chiar dacă am fost săracă în copilărie şi-n adolescenţă, când am început să merg la conferinţe de presă sau să iau interviuri, niciodată nu mâncam şi nu beam nimic acolo. Plecam de la evenimente unde erau întinse bufeturi de mâncare şi îi rugam pe colegi să ne oprim la McDonald's ca să-mi iau un hamburger şi o porţie mare de cartofi prăjiţi.

Ani de zile, cât am fost reporter de teren, am făcut asta, spre disperarea colegilor şoferi şi operatori, pentru că nici pe ei nu-i lăsam să mănânce şi să bea gratis. Probabil îmi umpleau zilnic frigiderul, dar nu îmi păsa.

Pur şi simplu nu suportam ideea ca cei care organizează conferinţele de presă să spună despre noi că suntem pomanagii, aşa cum oricum îi catalogau pe mulţi jurnalişti (de multe ori, pe bună dreptate).

Ştiu că poate nici observau că noi plecam direct, dar mintea mea avea un confort ştiind că nu mă bucur la 3 chiftele şi o cafea gratis. Este ca atunci când ridici o sticlă de pe stradă, aruncată de altcineva, şi o duci la coşul de gunoi fără te vadă nimeni. Gestul contează pentru tine şi se pune şi pentru curăţenia străzii.

Ţi-ai dorit de mică să fii jurnalistă?

Când eram mică nici nu ştiam de existenţa acestei meserii. Îmi doream să devin poliţistă. Dar pentru că m-am născut cu astm bronşic, nu aveam rezistenţă la alergat ca să trec proba fizică şi să intru la Academie. Apoi a venit episodul din bucătărie şi de atunci mi s-au aprins beculeţele pentru jurnalism.

Care au fost cele mai grele momente din cariera ta de până acum?

Cei mai grei ani din cariera mea au fost 2019-2020. Aveam nişte probleme de sănătate care s-au acutizat atunci şi, deşi mergeam aproape lunar la medici şi făceam tone de analize, nimeni nu putea să îmi pună un diagnostic.

Colegii din televiziune m-au ajutat să am acces la cei mai buni medici, cele mai bune spitale, dar doctorii tot nu reuşeau să-mi spună de ce mă simt rău, de ce pierd foarte mult sânge. În tot timpul ăsta, trebuia să lucrez. Aveam ture de minim 12 ore şi trebuia să fiu tot timpul super concentrată, informată, creativă, mereu gata să iau decizii la secundă, să coordonez o echipă destul de mare, etc.

În tot timpul ăsta funcţionam cu o hemoglobină de 7-8, capul îmi vâjâia, nu aveam deloc energie, vedeam înceţoşat, mă dureau ochii când priveam, îmi amorţeau mâinile şi picioarele, mă scurgeam pe scaun, leşinam, venea ambulanţa, mă ducea la spital, făceam seturi de analize, biopsii peste biopsii, noaptea sau a doua zi mă trimiteau acasă pentru că nu ştiau care este cauza. Şi episoadele se repetau tot mai des. Arătam ca un cadavru.

După ultimul episod la spital, care a fost destul de traumatizant, Simona Gheorghe m-a ajutat să ajung la un medic care mi-a pus pentru prima dată diagnosticul corect. Aveam adenomioză, o formă neoperabilă de endometrioză şi eram de ani de zile în perimenopauză.

Cum a luat naştere proiectul Shift?

Tratamentul pentru endometrioză a presupus nişte cure hormonale destul de dure, pe lângă altele pe care le făcusem deja înainte "la ghici", la recomandarea altor medici. Diagnosticul m-a determinat să-mi pun sănătatea pe primul loc. Aşa am decis, în plină pandemie, că nu mai pot munci în acel ritm.

Aşa că m-am întrebat ce altceva pot lucra ca să-mi asigur traiul zilnic. Cei mai mulţi jurnalişti au această problemă: "Ce pot munci dacă renunţ la presă? Nu ştiu să fac nimic altceva!". În realitate, ştim. Trebuie doar să ne uităm mai atent la noi.

Eu deja antrenam de ani de zile tinerii jurnalişti. Îi învăţam să scrie ştiri, să ia interviuri, la ce să fie atenţi când merg pe teren, cum să facă transmisiuni în direct. Şi atunci răspunsul a venit firesc: ştiu să-i învăţ pe alţii cum să facă ce am muncit eu peste două decenii. Aşa s-a născut proiectul SHIFT.

Am lansat în pandemie cursul de Jurnalism. Apoi mi-am dat seama că jurnalismul m-a învăţat nişte lecţii cruciale de comunicare. Am învăţat să documentez şi să sintetizez informaţiile. Când eram corespondent special la Guvern şi BNR, după ce terminau de vorbit premierul, miniştrii, guvernatorul, în 5 minute trebuia să fiu la cadru şi să relatez într-un minut şi jumătate ce au vorbit oficialii într-o oră, două, chiar 3 (Isărescu)!

În plus, doamna profesoară de Dicţie, Ileana Cârstea, mă învăţase să vorbesc cu dicţie, intonaţie, voce joasă şi sens. Aşadar, ştiam cum să comunic clar, corect, concis, coerent şi convingător.

Aşa a venit şi lansarea primului Curs de Comunicare. Iar astăzi susţin şi cursuri de Dicţie. Aşa am ajuns ca, prin proiectul SHIFT, să lucrez cu şefi de instituţii-cheie în stat, CEOs, team leaderi din corporaţii din România şi străinătate, antreprenori, să antrenez reporterii ştirilor Pro TV şi să susţin cursuri de grup la Atelierele Ilbah.

De ce ai renunţat la televiziune?

Am renunţat la televiziune pentru că aveam nevoie de mai mult timp pentru mine şi să-mi rezolv problemele de sănătate. Când lucrezi în presă, nu ai program de la 9:00 la 17:00. Televiziunea nu se închide niciodată. Ştirile curg continuu, mai ales de când avem şi social media.

Un jurnalist trebuie să aibă mereu telefonul deschis, să răspundă oricând este sunat, să ştie mereu ce se întâmplă, să vorbească continuu cu oamenii ca să afle informaţii, să-şi facă surse, să le întreţină, să fie mereu cu ochii pe concurenţă ca să se asigure că nu ratează nici un eveniment.

Trebuie să fii conectat în permanenţă, indiferent de funcţia pe care o ai. Îmi amintesc, de exemplu, de tragedia Colectiv. Eram de serviciu la coordonare. Era într-o vineri seară. Am plecat din redacţie pe la ora 22:00 direct spre munte. Pe la 23:15 au început să-mi curgă mesajele şi să sune continuu telefonul.

Era editorul de serviciu care încerca să dea de mine de ceva vreme, dar nu aveam semnal. Am auzit doar atât: "Sunt aproape zece morţi. Medicii resuscitează alte câteva zeci de persoane afară, pe asfalt." Mi-am dat seama imediat că nu mai trăisem aşa ceva de la incendiul care a ucis nou-născuţi la Maternitatea Giuleşti.

Mă rugam să am semnal la telefon ca să pot coordona echipele şi să le trimit cât mai repede la faţa locului. Am avut noroc că redactorul-şef apucase să trimită deja o echipă la clubul Colectiv. Din maşină, de la cazare, nu am făcut altceva decât să stau pe telefoane până dimineaţa cu editorul, reporterii, operatorii chemaţi de acasă pentru acoperirea evenimentului.

Şi în carieră am trecut prin multe crize. Schimbări de Guverne, preşedinţi, negocieri sindicale întinse până la 4-5 dimineaţa. O bună prietenă d-ale mele, de la concurenţă, Alina Prodan, a adus la un moment dat o saltea gonflabilă lată cât un pat ca să mai putem aţipi din când în când în sala de presă a Guvernului. Am păzit spitalul Elias până dimineaţă când a căzut premierul Tăriceanu cu motocicleta, am dormit pe scaune la Bruxelles, când se certau Băsescu cu Tăriceanu de faţă cu toţi liderii Europei şi multe altele.

Jurnalismul te consumă şi poţi să-l practici atât timp cât eşti foarte pasionat de meserie, cât ai energie, resurse, surse şi eşti sănătos. Altfel, te mănâncă de viu.

Te mai gândeşti să te întorci în TV?

Pentru mine, la aproape 45 de ani, televiziunea nu mai este o variantă. Am făcut meseria asta cu seriozitate, pasiune, implicare, nervi, lacrimi, stres uriaş. Sute de weekenduri, zile de Crăciun, Paşte, Înviere, Revelion le-am petrecut la redacţie, nu cu familia şi prietenii.

Am în spate mii de transmisiuni şi emisiuni în direct, din ţară şi din mai multe colţuri ale lumii, iar peste un deceniu am coordonat echipe mari şi am vorbit non-stop la telefon. Mă sunau când mâncam, când făceam duş, când eram la plajă, în vacanţă. Oricând.

Acum am, însă, alte priorităţi în viaţă. Familia, sănătatea fizică şi mintală sunt pe primul plan. Nu mai am disponibilitatea de la 20-30 de ani, când stăteam mai mult în deplasări decât acasă, uitam cum arată patul meu, mâncam pe apucate, căram tot timpul bagaje şi eram conectată non-stop cu tot ce se întâmpla în ţară şi străinătate.

Acum vreau să mă deconectez de la avalanşa de ştiri, să îmi iau doar informaţiile de care am nevoie. Noua carieră, de trainer Media, Dicţie, Public Speaking şi Jurnalism îmi place mult. Îmi aduce satisfacţii zi de zi şi îmi oferă libertatea să ies cu bicicleta prin oraş, într-o luni sau marţi, la prânz, să citesc, să învăţ lucruri noi, să mă bucur de prieteni, să alerg, să merg la sală, fără să stau stresată, cu ochii non-stop pe telefon.

Noua meserie m-a ajutat să descopăr şi că am ceea ce nu prea mai avem spre sfârşitul carierei de jurnalist: răbdare. Când începea un reporter să-mi spună ce subiect are, dacă nu sintetiza esenţa ştirii din prima propoziţie, nu îl lăsam să termine de vorbit.

Îi spuneam să se întoarcă atunci când îi este clar subiectul. Pentru că dacă nu poţi spune din start care este subiectul despre care vrei să scrii sau să vorbeşti, înseamnă că încă nu l-ai înţeles şi mai ai de documentat, de săpat, de dat telefoane, de vorbit şi lămurit cu oamenii.

În noul job am o răbdare fantastică şi chiar îmi place mult tot procesul prin care cursanţii încep să înţeleagă, pas cu pas, ce lipseşte mesajului pe care vor să-l livreze ca să aibă impact şi să fie uşor de înţeles şi memorat, indiferent unde şi cu cine vorbesc.

Şi îmi place să învăţ continuu. Chiar dacă am făcut dicţie cu cea mai bună profesoară din România, continuu să învăţ. Recent m-am înscris la un program complex de perfecţionare în terapia tulburărilor de limbaj care va dura 6 luni.

Şi continuu să merg cât de des pot în cabinetul unui medic foniatru, unde îmi antrenez vocea şi învăţ cât mai multe despre cum să-i ajut şi pe alţii să-şi şlefuiască vocea care vinde.