GUEST WRITERS. "Am trecut de partea cealaltă! Am devenit cel care ia prînzul în oraş, cel pe care, bănuiesc eu, vreun producător de ştiri ar vrea să îl atragă la jurnalul lui. Sînt publicul ţintă!". Cum a ajuns la această concluzie Cosmin Silistraru, producător la Realitatea TV, într-un nou text sub genericul Guest Writers.
Cosmin Silistraru a mai publicat două materiale în seria Gueste Writers, În ţara unde politicienii controlează televiziunile, radiourile şi ziarele şi Delirul partizan al jurnaliştilor
Este producător TV şi deţine blogul personal silistraru.wordpress.com
Textul integral al lui Cosmin Silistraru, în continuare:
Prima zi după televiziune sau cum am devenit public ţintă
Nu voi uita niciodată prima zi cînd, după zece ani de program dement, am ieşit în oraş la prînz. Conducerea postului pentru care lucram tocmai hotărîse că nu mai eram producător general.
Viaţa mea se schimba, iar eu nu eram conştient de lucrul ăsta. Pentru că nu ştiam decît să vin la redacţie la 9 şi să plec cînd o fi. Ceea ce putea să însemne 21.00, 22.00, 23.00 sau, şi-o să mă repet... cînd o fi.
Legătura mea cu lumea reală se reducea la cele 3 pachete de ţigări pe care le cumpăram dimineaţa de la benzinărie sau de la non-stop, la cumpărăturile rapide de la magazinul de peste drum (pe atunci, marile lanţuri abia îşi deschideau reprezentanţele la marginea oraşului) şi noaptea tîrziu la berea pe care o cumpăram de la aceeaşi benzinărie.
În rest, realitatea mi se revărsa în ore de imagini pe care le vedeam zilnic, transmise de colegii mei de pe teren.
Ei bine, ziua în care am pierdut această rutină nesănătoasă mi-a produs un mare şoc: îmi amintesc uluiala pe care am trăit-o în clipa în care am intrat într-un mall (erau puţine atunci) undeva după ora 12.00. Am trecut de uşile mari de sticlă şi-am pătruns într-un univers nou, pe care nu-l cunoşteam: sute, mii de oameni făceau cumpărături, stăteau liniştiţi la taclale, mîncau la restaurantele ticsite de clienţi relaxaţi, sau se plimbau pur şi simplu.
„Ce naiba fac oamenii ăştia? N-au serviciu? Nu se uită la televizor, la jurnalul de 13.00? ” cred că am spus în gura mare.
Lucru care a venit foarte firesc şi pentru că mă prinsese cu gura căscată. Apoi am început să calculez audienţa posibilă şi să mă gîndesc cum aş putea să îi aduc pe oamenii aceia în faţa televizorului.
După care m-am oprit şi am început să mă bucur de izolarea aceea pe care ţi-o dau mulţimile.
În urmă cu cîteva zile, m-am uitat din nou la un jurnal principal, la una dintre televiziunile generaliste: un accident dramatic, detalii noi într-un caz ce-a zguduit România (despre care nu ştiam nimic), un incendiu şi-o explozie şi altele asemenea.
Cred că am privit spectacolul, cumva uluit, preţ de vreo 10 minute. Apoi m-am dezlipit de universul acela complet nou şi-am privit pe geam, să văd dacă va ploua: era probabil singura certitudine care putea să provoace dezechilibre în universul familiei mele.
Între cele două momente există o legătură, chiar dacă s-au petrecut la 8 ani distanţă. Lumea reală, pe care eu, angajat în presă, nu reuşesc să o disting din păcate.
Oricare ar fi universul în care mă instalez, există o altă realitate care, la un moment dat, îmi zguduie rutina şi-mi arată că (poate) am greşit. Dacă nu eu, atunci sistemul în care funcţionez.
O teorie aproape filosofică mi se întinde, simplă, în faţă. Acum, la final, îmi dau seama de un lucru imposibil de conceput în urmă cu 10 ani: am trecut de partea cealaltă! Am devenit cel care ia prînzul în oraş, cel pe care, bănuiesc eu, vreun producător de ştiri ar vrea să îl atragă la jurnalul lui. Sînt publicul ţintă!
Ori doar am îmbătrînit?
Citeşte şi:
Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro
Trimite un comentariu