FACEM ROMÂNIA BINE. Ceea ce urmează este un text pe care vă invităm să îl citiţi "cu pixul în mână". Un text despre valori, despre reguli, despre jurnalism "aşa cum trebuie să fie". Dar şi despre păcate. Şi nu sunt puţine. Abrupt, fără ocolişuri.
"Lumea s-a schimbat, acum lucrurile nu se mai aplică, se fac altfel, jurnalismul acesta e istorie", ar punea spune unii. "Uite că nu suntem singurii care gândesc aşa! Acestea sunt valorile reale, aici trebuie să ne întoarcem", vor spune alţii.
Voi sunteţi cei care trageţi concluzia. Luaţi-vă câteva minute şi citiţi textul. Indiferent de concluzie, vă asigurăm că nu veţi pierde.
O radiografie ca un duş rece a presei de acum. Cu Mona Dîrţu, jurnalist cu 20 de ani de experienţă în spate, autoarea newsletterului Monday Memo. Un ziarist care ne arată că presa premium nu trebuie să vină doar din mari redacţii. Că nu trebuie să te refugiezi în superficial şi să cauţi scuze că "nu mai merge acum" jurnalismul de calitate. Trebuie, pur şi simplu, să vrei să îl faci.
Principalele idei din interviu:
- Despre păcatele jurnaliştilor. „Întâi e calitatea mediocră a documentării şi apoi neglijenţa la scris, explicat şi valorificat informaţia. Avem, bineînţeles, şi jurnalişti buni, foarte buni şi excepţionali - nu la ei mă refer eu aici. Mă întristează însă să văd cum lucrează marea masă a breslei: mi se pare că a murit cu totul ambiţia jurnalistului mediu de a adăuga ceva - o contribuţie proprie - la o ştire primită via agenţii, la o declaraţie transcrisă de pe TV, la un comunicat de presă.”
- „Presa din România nu impune pe agendă, cu mici excepţii, subiecte de interes public. E reactivă, ca stare generală de spirit - adică urmează agenda partidului de guvernământ ori vreo belea cum e pesta porcină. Sigur, nu-i simplu să faci agenda. Trebuie să-ţi propui asta; să scrii neobosit pe un subiect dat, deşi ai puţine click-uri; să fii încăpăţânat, fixist, exasperant. Şi foarte creativ - adică să vii mereu cu unghiuri noi, deci cu informaţii noi. Iar dacă eşti redactor şef, trebuie să aloci resurse pentru toate astea.”
- „E greu de tot, dar n-ai cum să fi a patra putere în stat dacă nu setezi agenda publică aproape niciodată.”
- „Asta înseamnă #văvedem din punctul de vedere al presei, cred eu, dincolo de lângă relatările de la proteste. Să iei ceva care-i preocupă pe oameni - şi îi preocupă ce face parlamentul, că altfel n-ar ieşi în stradă - şi să te foloseşti de armanentul din dotare: documentarea, întrebarea, scrisul, camera de luat vederi.”
- Prost e că devii leneş, adică dai copy/paste la postarea cuiva, îi pui un titlu şi o postezi drept ştire, fără să mai vii cu o contribuţie proprie. Tot prost e că poţi intra, fără să-ţi dai seama, în iureşul unor subiecte care iscă discuţii în bula ta de Facebook, dar n-au de fapt mare relevanţă. Altfel, dependenţa unei publicaţii de traficul generat via Facebook e periculoasă - şi mă bucur că eu n-am problema asta.
- „Pe mine nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea de a nu lua o reacţie şi de la partea adversă; chestiile astea care ţin de fundamentele meseriei.”
- „Dacă redevine regulă internă de redacţie, ascultatul părţii adverse te forţează să-ţi antrenezi “scepticismul sănătos”, cum i se zice în jurnalism - inclusiv faţă de cei pe care îi susţii.”
- „Nu cred că pe pagina personală de Facebook poţi face orice. Nici dacă eşti politician, nici dacă eşti jurnalist.”
- „Avem, acum, fake news vs. democraţie în ţări până mai ieri solide. Şi mai e ceva, care mie mi se pare esenţial: reconstrucţia relaţiei directe între jurnalist şi publicul lui. Eu îţi livrez informaţie, tu plăteşti acea informaţie. Ceea ce înseamnă că atunci când eu, jurnalistul, nu-mi mai fac treaba - sau o dau în bară - tu poţi să mă sancţionezi cu portofelul.”
- „Sunt puţine publicaţii care-şi permit să se gândească doar la interesul public şi la calitate editorială, de vreme ce să monetizeze e atenţia.”
- „Iar dacă te uiţi bine la cele care-şi permit azi asta - mini-nucleele de jurnalişti care au apărut în ultimii ani - vezi că toate încearcă să reconstruiască un “contract direct” cu cititorul - prin donaţii, pentru început.”
- „Când se poate recupera pierderea de credibilitate? Habar n-am. Eu am încredere în mulţi jurnalişti şi în anumite echipe din România, dar în ansamblu nu pot judeca.”
- „Nevoia publicului de informaţie quality n-o să dispară niciodată. Oamenii vor să ştie, de când e lumea, ce se întâmplă în jurul lor. Jurnalismul n-are nevoie decât de o soluţie de business care-l finanţeze în timp ce satisface această nevoie, care e reală şi e adâncă - şi apoi se va regrupa, îşi va redefini produsele, îşi va rescrie regulile, îşi va sincroniza standardele de calitate cu pretenţiile publicului.”
- N-am absolut nicio intenţie să includ mesaje nemarcate cu [P], cum se găseşte să-mi mai propună câte unul sau altul. E o practică murdară, care a fărâmat profesia, a corupt relaţia dintre jurnalist şi publicul lui - şi, pe deasupra, a pervertit definitiv relaţia dintre producătorii de conţinut şi partenerii lor comerciali.
- Mor când aud de “ştiri de PR”. Nu există “ştiri de PR”. Există “ştiri” şi există “PR” - ambele ocupaţii foarte onorabile, altfel.
Înainte de interviul integral, câteva idei din prima parte a interviului cu Mona Dîrţu:
- Jurnalismul de news / explicativ e subapreciat la noi; nu naşte celebrităţi profesionale şi nici eroi. Dar e de temelie. Văd mulţi jurnalişti care se ambiţionează să facă investigaţii sau reportaj fără să fi făcut înainte lucruri simple - de exemplu ştiri.
- Ce avem noi acum, cel puţin în jurnalismul politic, e mai mult o goană după declaraţii decât după ştiri adevărate. “Ştire” înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu că cineva a spus ceva despre altcineva.
- Regula mea personală e că un cititor de MONDAY MEMO trebuie să poată înţelege din cele 10-15 rânduri pe un subiect dat despre ce e vorba - chiar dacă a stat în vârful muntelui o lună. Şi nu că e “regula mea”: e o regulă de bază, asta, în jurnalism.
- Dacă aş avea o redacţie pe mână, asta aş vrea mai întâi: ca toată lumea să se străduie să scrie pentru omul care-a stat în vârful muntelui o lună.
Paginademedia.ro vă prezintă această "radiografie" a presei făcută de Mona Dîrţu în cadrul proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE. Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - şi să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa aşa cum trebuie să fie făcută. Şi cum (încă) se mai face. Poveştile unor proiecte media şi ale unor oameni care îşi fac treaba cu respect pentru public şi pentru meserie. Curat.
Un proiect editorial Paginademedia.ro susţinut de MedLife.
Citeşte şi:
Parcurgi zeci de articole. Care crezi ca este principalul păcat al jurnalismului zilelor noastre?
Mona Dîrţu: Sunt două păcate, după părerea mea. Întâi e calitatea mediocră a documentării şi apoi neglijenţa la scris, explicat şi valorificat informaţia. Avem, bineînţeles, şi jurnalişti buni, foarte buni şi excepţionali - nu la ei mă refer eu aici.
Mă întristează însă să văd cum lucrează marea masă a breslei: mi se pare că a murit cu totul ambiţia jurnalistului mediu de a adăuga ceva - o contribuţie proprie - la o ştire primită via agenţii, la o declaraţie transcrisă de pe TV, la un comunicat de presă.
„Ceva” înseamnă orice, cât de mic - o cifră în plus, căutată de tine de pe INS; sau o reacţie pentru care să suni tu, personal, un expert; sau o scurtă cronologie; sau o referinţă la un document pomenit în text. Dacă nu adaugi nimic n-ai dreptul, pur şi simplu, să semnezi textul. Ne ofuscăm pe doctoratele plagiate, dar nu ne e jenă să copiem de la altul un text întreg şi-apoi să ne semnăm pe el.
Cât despre al doilea păcat, redactarea, am zis mai înainte: hai să ne întoarcem la piramida inversată, hai să dăm context, hai să explicăm un pic mai clar ce-i cu protocoalele, cu legea cutare, cu referendumul. Să iei patru paragrafe dintr-un rechizitoriu sau un comunicat pe de-a-ntregul, să le pui un intro şi-apoi un titlu - asta e muncă de funcţionar.
Să scrii o ştire despre faptul că referendumul din 7 octombrie se ţine în două zile - fără să spui care e prezenţa minimă la vot, în milioane de oameni - asta-i muncă de operator online, nu jurnalism. Îmi pare rău dacă ce zic acum sună răutăcios, dar chiar asta cred: că nu poţi da vina pe “criza jurnalismului”, pe advertiseri sau pe Liviu Dragnea pentru faptul că nu-ţi găseşti cinci minute să adaugi un paragraf de context.
Şi ar mai fi ceva, dacă vorbim de păcate - dar aici e vorba de şefii de redacţii, nu de echipele lor. Presa din România nu impune pe agendă, cu mici excepţii, subiecte de interes public. E reactivă, ca stare generală de spirit - adică urmează agenda partidului de guvernământ ori vreo belea cum e pesta porcină.
Sigur, nu-i simplu să faci agenda. Trebuie să-ţi propui asta; să scrii neobosit pe un subiect dat, deşi ai puţine click-uri; să fii încăpăţânat, fixist, exasperant. Şi foarte creativ - adică să vii mereu cu unghiuri noi, deci cu informaţii noi. Iar dacă eşti redactor şef, trebuie să aloci resurse pentru toate astea.
E greu de tot, dar n-ai cum fi a patra putere în stat dacă nu setezi agenda publică aproape niciodată. Eu cred că fiecare echipă trebuie să-şi aleagă 1-2 subiecte importante pentru publicul ei şi apoi să dea la lopată continuu. Uite, parlamentul e ultima instituţie esenţială complet nereformată din România.
Ce poţi face, ca presă, pentru a forţa parlamentul să se schimbe, fie şi puţin? Habar n-am, dar trebuie să existe ceva - chiar lucruri mici, care să-i responsabilizeze pe aceşti aproape 500 de oameni, parlamentarii, care se comportă ca şi cum nu electoratul lor le-a încredinţat puterea şi dau declaraţii la mişto.
De exemplu poţi să scrii pe burtieră ce judeţ reprezintă fiecare parlamentar - nu e foarte complicat; dacă zece oameni văd asta şi unul se duc la cabinetul parlamentar să-i ceară socoteală, la un moment dat, tot e ceva.
Să ceri reacţie de la şefii comisiilor de educaţie, când sunt pline librăriile de manuale cu greşeli, nu e totuşi chiar aşa complicat. Dacă eşti o organizaţie media mai mare, poţi face o campanie întreagă pe tema relaţiei dintre aleşi şi alegători.
Asta înseamnă #văvedem din punctul de vedere al presei, cred eu, dincolo de lângă relatările de la proteste. Să iei ceva care-i preocupă pe oameni - şi îi preocupă ce face parlamentul, că altfel n-ar ieşi în stradă - şi să te foloseşti de armanentul din dotare: documentarea, întrebarea, scrisul, camera de luat vederi.
E mai bine acum, din punctul de vedere al profesiei noastre, decât acum 6-7 ani - asta e clar. Veniţi la Zilele Superscrieri, în noiembrie, şi o să vedeţi o comunitate vibrantă, cu multă energie bună. Lipseşte încă focusul, lipsesc resursele - şi, îmi pare rău dacă devin obositoare, lipsesc bazele meseriei.
Cum crezi că influenţează social media, în special Facebook-ul, jurnalismul?
Mona Dîrţu: Bine este că ai acces direct la gândirea cuiva, de exemplu a persoanelor publice - şi la reacţiile pe care le stârneşte o postare; tot bine e că poţi intra rapid în contact cu potenţiale surse - inclusiv experţi.
Prost e că devii leneş, adică dai copy/paste la postarea cuiva, îi pui un titlu şi o postezi drept ştire, fără să mai vii cu o contribuţie proprie. Tot prost e că poţi intra, fără să-ţi dai seama, în iureşul unor subiecte care iscă discuţii în bula ta de Facebook, dar n-au de fapt mare relevanţă. Altfel, dependenţa unei publicaţii de traficul generat via Facebook e periculoasă - şi mă bucur că eu n-am problema asta.
Cum influenţează Facebookul consumul de informaţie? La fel, influenţele bune şi cele mai puţin bune.
Mona Dîrţu: Ca şi în cazul jurnaliştilor, bine e că ai acces direct la oameni care ştiu despre ce vorbesc; eu am în feed non-jurnalişti care scriu bine - uneori net mai bine decât jurnaliştii care scriu ce aceleaşi subiecte în presa mainstream. Prost e „oceanul de irelevanţă” de care vorbea Huxley. Plus faptul că “scroll down”-ul chiar a schimbat radical obiceiul de consum de informaţie.
Jurnalişti influenţi ajung să fie aproape "activişti", de o parte sau de alta. Cum vezi asta? De ce se întamplă? Nu mai au răbdare? Riscuri/avantaje?
Mona Dîrţu: Pe mine nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea de a nu lua o reacţie şi de la partea adversă; chestiile astea care ţin de fundamentele meseriei. Dacă le faci pe astea mai bine, n-ai cum să nu devii - fie şi involuntar - mai echilibrat; să-ţi mai temperezi din subiectivisme.
Ştii de ce? Pentru că dacă standardul de redacţie e ca, în situaţii de controversă, să iei o reacţie şi de la partea cealaltă, să asculţi şi alte argumente, atunci n-ai cum să nu-ţi dai seama că orice chestie are, totuşi, două feţe.
Orice jurnalist, cu mine în frunte, şi-a luat ţepe - când era începător - dând crezare unei surse care nu făcea decât să-l folosească drept vehicul al propriei naraţiuni. Dacă redevine regulă internă de redacţie, ascultatul părţii adverse te forţează să-ţi antrenezi “scepticismul sănătos”, cum i se zice în jurnalism - inclusiv faţă de cei pe care îi susţii.
Mulţi jurnalişti au un tip de discurs în general şi un cu totul alt discurs pe Facebook (mult mai acid). Cum crezi că îi afectează? Cum comentezi “apararea lor”: “e pagina mea personală”?
Mona Dîrţu: Nu, nu cred că pe pagina personală poţi face orice. Nici dacă eşti politician, nici dacă eşti jurnalist. Cred că lucrurile astea - conduita în social media, ce e OK şi ce nu să postezi - trebuie discutate în redacţii şi stabilite nişte graniţe înainte să se întâmple ceva rău. Toate organizaţiile străine mari au coduri interne care sunt disponibile pe site-urile lor. S-au dat cu capul alţii înaintea noastră, chiar e inutil să reinventăm apa caldă.
Tu cât eşti de „atentă” când postezi pe Facebook? Ai anumite reguli pe care ţi le impui? De ce?
Mona Dîrţu: La mine toate postările sunt publice - am preferat să nu mă complic. Încerc să nu mă inflamez, de exemplu, când mă enervează foarte tare ceva. Dacă scriu păreri personale, adică texte mai lungi, încerc să pun şi nişte argumente / referinţe lângă ele; adesea dau linkuri la finalul postării. Şi, fireşte, după ce-am postat ceva, recitesc şi corectez literele mâncate ori vreo virgulă rătăcită.
Dacă mă vede mama mea, care a fost profă de română, că pun o virgulă între subiect şi predicat? Cum o scot eu la capăt cu ea?
În epoca autosuficienţei de pe Facebook, crezi într-o educaţie media? Cum s-ar putea face?
Mona Dîrţu: Absolut. Binecuvântarea de a avea acces la orice informaţie, gratis, e subminată de blestemul de a fi forţat să decizi tu, singur, ce e informaţie credibilă şi ce e făcătură. Publicul s-a trezit aruncat în hypermarketul ăsta cu de toate - informaţii credibile, făcături, click-bait-uri, sclipici, propagandă perfidă, mici frivolităţi inofensive etc. - şi începe să-şi dea seama, acum, că nu ştie să separe nutrienţii de caloriile goale şi de otrăvuri.
Nu există o protecţie a consumatorului pentru informaţie, aşa că trebuie să te auto-educi. Nu ştiu cum s-ar putea face asta la scară naţională - dacă ar fi după mine, aş introduce disciplină obligatorie în şcoală. Face Centrul pentru Jurnalism Independent cursuri acum - cine vrea să înţeleagă să-i contacteze; sau să-i sprijine financiar.
Dacă aş fi companie, i-aş aduce pe cei de la CJI la evenimente interne, să le explice angajaţilor care-i treaba cu fake news-ul. Serios i-aş aduce. Oamenii sunt preocupaţi de asta acum.
Uită-te şi tu ce ni se întâmplă: avem, acum, fake news vs. democraţie în ţări până mai ieri solide. Şi mai e ceva, care mie mi se pare esenţial: reconstrucţia relaţiei directe între jurnalist şi publicul lui. Eu îţi livrez informaţie, tu plăteşti acea informaţie. Ceea ce înseamnă că atunci când eu, jurnalistul, nu-mi mai fac treaba - sau o dau în bară - tu poţi să mă sancţionezi cu portofelul.
E o vorbă care-mi place şi pe care eu o am în cap şi când vine vorba de rostul MONDAY MEMO: “it’s not information overload, it’s filter failure”. Adică da, avem şi supraîncărcare informaţională - dar şi mai grav e că au crăpat aproape toate filtrele. Iar unul dintre motive e subfinanţarea: cred că avem, azi, de zece ori mai puţini jurnalişti decât acum 10-15 ani.
N-am stat să socotesc, deci cifra asta e o estimare din ochi: gândeşte-te doar câte publicaţii au dispărut şi câte redacţii s-au redus la un sfert.
Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că nu mai sunt destui jurnalişti care să mişune prin ţară ori pe la instituţii publice - de la consiliile locale până la ministere - şi să pună întrebări şi să scrie despre lucrurile mici, fără componentă obligatoriu penală.
Modelul vechi, advertisingul, care a funcţionat atât de bine decenii întregi, a crăpat pur şi simplu. Şi oricum avea în el ceva nesănătos, pentru că a transformat jurnalismul în negustor de atenţie, nu de informaţie.
Eu cred din tot sufletul că refacerea relaţiei directe, contractuale, dintre furnizorul de informaţie şi consumatorul de informaţie e fundamentală, inclusiv pentru mindsetul jurnalistului: îl obligă să fie atent ce pune în farfuria publicului plătitor, în loc să se ocupe de titluri tari puse peste subiecte slab tratate.
Care e unitatea de măsură a muncii tale, ca jurnalist, acum? Numărul de vizualizări, nu? Asta văd în primul rând advertiserii atunci când alocă bugetele. Iar asta n-are cum să nu distorsioneze felul în care-ţi alegi şi îţi lucrezi subiectele.
Sunt puţine publicaţii care-şi permit să se gândească doar la interesul public şi la calitate editorială, de vreme ce sunt nevoite să monetizeze e atenţia.
Iar dacă te uiţi bine la cele care-şi permit azi asta - mini-nucleele de jurnalişti care au apărut în ultimii ani - vezi că toate încearcă să reconstruiască un “contract direct” cu cititorul - prin donaţii, pentru început.
Îţi dau un singur exemplu: Recorder a primit în trei luni, am aflat din ultimul lor raport, donaţii de 21.200 de euro. Nu e puţin, dacă te gândeşti câţi jurnalişti spun că publicul din România nu e dispus să susţină financiar presa. Iar ideea în sine că urmează să dai un raport trimestrial în faţa cititorilor n-are cum să nu schimbe, sunt sigură, conversaţia de la şedinţa de sumar.
Te-ai mai întoarce în presa "tradiţională"? Te atrage?
Mona Dîrţu: Nu cred. Îmi lipseşte zumzetul de redacţie şi adrenalina ştirilor, da - şi ideea că o echipă are mai multă forţă decât un jurnalist cu computerul lui (sunt şi excepţii, de exemplu Emilia Şercan - care mi se pare un model exemplar de jurnalist cu focus, neobosit, care şi-a luat o temă monumentală şi trudeşte la ea de trei ani încheiaţi).
Poate aşa, jumătate de an, pentru o temă mare - cum e asta cu parlamentul nereformat, pentru care aş putea face un plan - m-aş întoarce. Dar mai mult nu cred.
Ai avut oferte de întoarcere? Cum le-ai raspuns?
Mona Dîrţu: O, da, de toate felurile. Cum să le răspund? Le-am răspuns că am o jucărie a mea.
Ce ar trebui să facă jurnaliştii pentru a-şi recâstiga încrederea publicului? Cam când crezi ca se poate recupera aceasta pierdere?
Mona Dîrţu: Ce ziceam mai devreme: să reconstruiască, încetişor, contractul cu cititorul. Cum îmi zicea un vechi prieten: “Când aud de tiraj vândut de 5.000 de exemplare, îmi imaginez o coadă de 5.000 de oameni stând în faţa unui chioşc, cu banii în mână, să cumpere ceea ce ai făcut tu”.
Acum printul nu mai e o miză şi nici chioşcuri nu prea mai sunt, dar metafora stă în picioare.
Credibilitatea e, până la urmă, principala marfă pe care jurnalismul o produce. Marfă preţioasă, fragilă, care se alterează imediat. Mă uitam zilele astea la două lucruri care s-au petrecut simultan în presa americană: The New York Times a publicat un text anonim scris de un înalt oficial din Casa Albă - şi nimeni, cu excepţia lui Donald Trump, n-a suspectat ziarul că a inventat scrisoarea.
Iar Bob Woodward, unul dintre cei doi jurnalişti care-au declanşat investigaţia Watergate, a scris o carte despre cum funcţionează Casa Albă. Au mai scris cărţi pe aceeaşi temă şi alţii, dar niciunul n-a avut credibilitatea lui Woodward, pe care puţini au curajul să o conteste.
Şi la scara noastră românească sunt destui jurnalişti în faţa cărora eu, oricât de contrariată aş fi de ceea ce susţin, pur şi simplu tac şi îi ascult - pentru ştiu că sunt riguroşi şi responsabili atunci când aruncă o vorbă.
Ştiu că au trudit trudit pentru credibilitatea lor şi că, dacă decid să o pună la bătaie, înseamnă că au un motiv foarte bun. Chiar dacă sfârşesc prin a avea o altă părere decât ei, preţuiesc argumentaţia, informaţia nouă etc. Mă ajută să-mi nuanţez părerile, să văd lucruri la care nu mă gândisem.
Când se poate recupera pierderea de credibilitate? Habar n-am, Iulia. Eu am încredere în mulţi jurnalişti şi în anumite echipe din România, dar în ansamblu nu pot judeca.
Jurnalismul peste zece ani? Esti optimista in legatura cu jurnalismul?
Mona Dîrţu: Da, sunt optimistă. Ştii de ce? Pentru că nevoia publicului de informaţie quality n-o să dispară niciodată. Oamenii vor să ştie, de când e lumea, ce se întâmplă în jurul lor.
Jurnalismul n-are nevoie decât de o soluţie de business care-l finanţeze în timp ce satisface această nevoie, care e reală şi e adâncă - şi apoi se va regrupa, îşi va redefini produsele, îşi va rescrie regulile, îşi va sincroniza standardele de calitate cu pretenţiile publicului.
Modelul negustoriei de atenţie, în care jurnalismul stă captiv de decenii, nu mai e suficient: atenţia e acum în altă parte - şi acolo se duc şi banii de publicitate. N-are nimeni o soluţie magică nici prin alte ţări, toată lumea încă experimentează.
Eu am drept cover de Facebook o fotografie pe care scrie „journalism is not dead”. Crezi că degeaba o ţin acolo de vreo doi ani? Nu. Şi chiar dacă o să moară jurnalismul, sunt sigură că o să renască el cumva; în timpul vieţii noastre, să sperăm.
Carte de vizită:
Mona Dîrţu are o experienţă de peste 20 de ani în jurnalism/editing. A început ca reporter de teren la fosta reţea de ziare locale „Monitorul”, unde a fost apoi editor şi redactor şef-adjunct. A condus două săptămânale, Business Magazin şi Money Express - după care a fost, pentru scurt timp, director al diviziei online a televiziunii publice.
Începând din 2014 lucrează în proiectul Superscrieri, unde a susţinut deja traininguri pentru 100+ jurnalişti tineri; a fost, de asemenea, mentor pentru câştigătorii burselor Superscrieri pe teme de violenţă domestică şi educaţie. Face periodic, alături de Fundaţia Friends for Friends, traininguri de corporate writing şi storytelling - iar din 2015 scrie MONDAY MEMO, un distilat săptămânal de informaţie pentru oameni ocupaţi.
Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susţinut de Medlife
MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.
De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.
Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.
Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.
*conform cifrei de afaceri
Citeşte şi:
- INTERVIU. Lecţia de istorie de pe YouTube. Povestea Istoria cu Virgil, sau şi emisiunile pot face educaţie. Cu un standuper
- Cum apar poveştile în imagini. Despre fotojurnalism, cu Ioana Moldovan: "Ideea e să nu minţi şi să ai respect pentru oamenii pe care îi documentezi"
Autor: Iulia Bunea iulia.buneapaginademedia.ro
Comentarii