Ghici, ghicitoarea mea: cine-i "insul" descris plastic de Pleşu în editorialul de rămas bun din Adevărul?

“Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora”, îşi începe Andrei Pleşu editorialul din Adevărul prin care anunţă că nu mai scrie la ziar.

Finalul însă oferă o descriere memorabilă a unui “anumit personaj”. Oare cine este?

Iată descrierea:

“Nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „Holdingul Adevărul", când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite VIP-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între Paulo Coelho şi Dan Diaconescu.”

Pleşu continuă:

“Regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.”

Alte fragmente din editorialul Pe altă dată:

"Scriu acest text pentru a-mi lua la revedere de la cititorii editorialelor mele din „Adevărul". Am hotărât să mă opresc. Sunt obosit."

"Îmi e tot mai clar că mă mişc într-o lume străină, pentru care nu sunt pregătit şi pe care nu pot şi nu vreau să o asum. E, poate, şi o problemă de vârstă. Vine o vreme când trebuie să faci un pas înapoi. Când trebuie să accepţi, cu luciditate, bărbăteşte, că galaxia ta a trecut dincolo de linia orizontului, că deasupra ta sunt alte stele şi alt cer. Mie, cerul care se întinde acum deasupra mea mi se pare supărător de roşu. Roşu de nostalgii prosteşti, de mânii şi obrăznicii pubertare, de impostură zgomotoasă, de violenţă, de grosolănie ofensivă."

"Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora. Forumiştilor mei, de pildă, care, cu excepţia unei minorităţi de condeie cuviincioase, se întrec, săptămână de săptămână, să mă tăvălească prin micile lor nevroze şi frustrări, să mă îngroape în obscenităţi, agramatisme, ameninţări, invitaţii la spânzurătoare şi cimitir."

"Da, recunosc, am atins o anumită limită şi prin concursul unor împrejurări imediate. Mi se pare exasperant ca, în gazeta la care scriu, câţiva băieţi încă nenăscuţi să se răfuiască nărăvaş cu Mircea Dinescu. La vârsta lor eram în faza „primim marfă": mă străduiam să învăţ, să pricep, să găsesc modele. Dânşii ştiu, au aplomb, au trecut peste noapte de la grădiniţă la procuratură. Am mai multe motive decât ei să mă cert cu Dinescu, să fiu întristat sau scos din minţi de o anumită evoluţie a lui, de excesele nonşalanţei sale. Dar, până una alta, omul a scris o pagină de neînlocuit în literatura română şi a avut, înainte de 1989, un curaj care nu poate fi terfelit zglobiu prin ipoteze „ştiinţifice" de doi bani."