Astăzi la Lunea lui Davide. Un text preluat din cartea sa despre publicitate - „Pauza de publicitate - Cum să gândeşti campanii pentru o lume care nu le iubeşte”, volum care poate fi comandat de aici.
Concluziile textului:
- Oamenii care se dau mari sunt de fapt mici, şi nici măcar succesul nu îi poate face mari
- Cu cât înălţimea faţă de realitate e mai mare, cu atât mai tare doare când cazi de acolo
- Închide gura şi lasă munca ta să vorbească. Cei care respectă aceleaşi valori ca tine o vor vedea.
Lectură plăcută!
Fiind parte a unei comunităţi de profesionişti educaţi şi bine recompensaţi, care controlează robineţii de lapte şi miere ai corporaţiilor, înconjurată de celebrităţi ale artelor de tot felul, dornice să se adape şi ele la şuvoiul de prosperitate, lumea marcomm-ului trăieşte de multe ori senzaţia unei puteri aproape divine.
Ego-urile multor vieţuitoare alese forfotind în agenţii şi în jurul lor provoacă prin inflare excesivă senzaţii halucinante de imponderabilitate, umflări aplatizante ale circumvoluţiunilor şi bulbucări miopice ale ochilor.
Evident că râurile nu sunt chiar toate de lapte şi miere, profesioniştii nu sunt chiar toţi profesionişti şi celebrităţile nu sunt chiar toate celebrităţi dar, prin pereţii groşi ai bulei aşternute peste buricul Pământului, lumea publicităţii şi lumea oamenilor obişnuiţi se văd deformat una pe cealaltă. Mai rău, mulţi dintre publicitari se văd deformat chiar şi pe ei înşişi.
Mi s-a întâmplat şi mie să trăiesc senzaţiile unei rase superioare. Coincidenţa de a mă trezi în epicentrul naşterii unei întregi industrii şi a unei întregi generaţii de profesionişti, privilegiul de a crea poveşti pe care banii altora, nu ai mei, le-au aşternut pe ecranele a milioane de oameni, m-au făcut să confund vizibilitatea cu importanţa.
Uităm de multe ori, în goana noastră după unicitate, că nemuritoarea noastră operă de artă are ca scop vânzarea unui cârnat, a unui telefon sau a unei găleţi de vopsea.
Uităm de multe ori, călătorind prin lume pe banii altora, că nu suntem decât nişte pistoane, biele şi manivele în maşinăria simplă a capitalismului, datorându-ne existenţa doar acelui PLUS de la sfârşitul tabelului.
Din fericire, de câte ori nu am mai văzut crevasele din cauza nasului ridicat prea sus, am călcat strâmb şi mi-am luxat gleznele. Iar asta m-a obligat să revin cu privirea în pământ, atent la ce fac, nu la cât de important am devenit.
Sigur, asta nu m-a oprit să reacţionez în continuare violent în faţa relei voinţe, a lenei şi a incompetenţei, dar am aplicat acelaşi filtru aspru de bun simţ şi exigenţă în primul rând asupra mea.
Şi mi-am propus ca, oricât de sus voi ajunge, să nu uit niciodată punctul ăla mic şi verde dintre dealuri de unde am plecat. Nu e uşor, căci uneori nevoia de validare atrage cuvinte dulci de laudă, care te pot îmbăta. Dar măcar am încercat să-mi păstrez o oarecare doză de umilinţă şi în stare de ebrietate.
Mulţi dintre membrii aroganţi ai industriei noastre confundă modestia cu slăbiciunea. În România falselor valori încă se mai poate, dar în lumea normalităţii, oamenii importanţi care îşi păstrează decenţa şi bunul simţ sunt admiraţi, pe când oamenii importanţi care se poartă trufaş îşi pierd măreţia în ochii celorlalţi.
Poate nicăieri nu înveţi mai bine lecţia umilinţei ca afară, în lumea civilizată, unde reflexul românesc de a pune ştampile pe oameni înainte de a-i cunoaşte cu adevărat dă uriaşe erori de evaluare. Acolo nu ştii cine e prinţ şi cine-i cerşetor, pentru că prinţul de cele mai multe ori nu se va îmbrăca în prinţ.
Oamenii nu se laudă cu ce au şi cu ce sunt, dimpotrivă. Ei au înţeles că normalitatea relaţiilor interumane nu se obţine cu auto-importanţă. Am auzit poveşti incredibile despre simplitatea unor oameni celebri sau super-bogaţi.
Un prieten dintr-o ţară occidentală a intrat în vorbă cu un domn în vârstă, îmbrăcat perfect normal, într-un bar. După câteva ore de discuţie plăcută, domnul îl invită, absolut colocvial, pe la el. Ca să descopere nu numai că domnul avea ultimul model de Lamborghini parcat afară, dar şi o casă de câteva milioane bune.
Milioane care nu apăruseră nici o secundă în discuţia anterioară.
Pe când întrebările pe care ţi le pune un român din diaspora la prima întâlnire sunt ”unde lucrezi, ce maşină ai, unde stai?” ca să-şi poată evalua poziţia faţă de tine.
Greutăţile istorice ne-au lăsat moştenire un minunat complex de inferioritate, un of pe care încercăm să-l compensăm cu show-off. Vai, dar ce se întâmplă, ce avem noi aici? Ce Audi impresionant, cu climă bizonică!
Oamenii cu adevărat mari nu umblă cu lupa după ei. Profesioniştii cu adevărat buni nu au nevoie de comparaţii. Cei cu adevărat talentaţi nu trebuie să îşi afişeze ostentativ superioritatea în faţa semenilor.
Am văzut un Victor Rebengiuc modest care şi-a declarat supunerea absolută în faţa regizorului, cu o umilinţă incredibilă. Am auzit poveşti despre un artist mai mic, care se inflamase la nişte indicaţii regizorale destul de inofensive:
”Nu pot sa fac asta, voi ştiţi cine sunt eu? Dacă era Pavarotti aici, nu i-aţi fi putut cere să facă asta!”. Am auzit de o actriţă care striga prin studioul de înregistrări ”dar nu pot să mă scălămbăi aşa, eu sunt Vocea de la Brandul X!”.
Un prieten din Australia mi-a povestit despre bunul simţ al unui Russel Crowe care te salută prieteneşte la sală, deşi teoretic tu pentru el eşti un nimeni. Am fost de faţă într-un studio când un mare actor din România, altminteri afişând în public o mare modestie, a luat cu scârbă foaia cu textul zicând ”ia să văd ce porcării aţi scris aici, cu publicitatea voastră de rahat”.
Nu e nevoie să menţionăm că, dacă lua proiectul, ar fi fost plătit regeşte.
Am lucrat cu regizori excepţionali de afară care fac toate eforturile posibile să îţi respecte punctul de vedere, ca autor al scenariului, şi să fii mulţumit de rezultat. Am lucrat cu regizori români care te tratează cu un dispreţ suveran, călcându-ţi în picioare şi scenariul, şi opiniile, şi logica.
Am lucrat cu juniori extrem de talentaţi şi foarte muncitori, care dau multe propuneri şi înţeleg importanţa feedback-urilor negative. Am lucrat cu juniori mediocri şi încăpăţânaţi, care dau o singură propunere şi trebuie să te lupţi cu ei pentru fiecare mică îmbunătăţire.
Am colaborat cu seniori care se poartă normal şi cu înţelegere, şi cu seniori care se poartă arogant şi inflexibil.
Am văzut directori de creaţie fără multe premii pe care toţi clienţii şi colegii îi respectă. Am cunoscut directori de creaţie aflaţi pe locuri fruntaşe în topurile Australo-Asiatice (în urma premiilor câştigate), cu nişte ego-uri atât de umflate încât râd de ei până şi studenţii, şi pe care îi evită toţi colegii de breaslă.
Am lucrat cu clienţi cu bugete mari care-ţi dau încredere absolută, pe baza experienţei tale. Am lucrat cu clienţi cu bugete minuscule (sau care s-au dovedit inexistente), purtându-se cu o superioritate jignitoare şi bătându-şi joc de timpul şi experienţa ta.
”Las că ştiu eu mai bine”, ”românul se pricepe la orice” – vă sunt cunoscute aceste expresii? La capitolul modestie, materialul uman fabricat în România e în mare parte de calitate îndoielnică. Poate e de la apă. Poate e de la stele. Poate e istoria. Poate e un blestem. Poate ne-am reîncarnat aici ca să aflăm la un moment dat pe pielea noastră că aroganţa nu e bună.
În orice caz, eu am aflat. Am lucrat cu un Liviu David (da, eu sunt) modest şi muncitor, şi am lucrat cu un Liviu David pe care l-am auzit scoţând cuvinte de o aroganţă înfiorătoare. Aş da timpul înapoi, dar ştiu că nu se poate. Aşa că merg mai departe cu lecţiile învăţate, pe care le recomand tuturor:
Oamenii care se dau mari sunt de fapt mici, şi nici măcar succesul nu îi poate face mari.
Cu cât înălţimea faţă de realitate e mai mare, cu atât mai tare doare când cazi de acolo.
Închide gura şi lasă munca ta să vorbească. Cei care respectă aceleaşi valori ca tine o vor vedea.
Cine este Liviu David?
Autor al cărţii „Pauza de publicitate – Cum să gândeşti campanii pentru o lume care nu le iubeşte”
Din carte: cum să rezolvi un brief, cum să fii un copywriter bun, cum să fii un designer bun, cum să gândeşti conceptual şi strategic, cum să-ţi dezvolţi exigenţa personală, cum să speculezi contextele, cum să NU îţi scrii CV-ul pentru creaţie. Dezbateri: este publicitatea o minciună? Ce e original şi ce e copiat? Să vindem sau să fim creativi? Branduri sau produse? Sunt corecte focus group-urile? Cum gândesc oamenii de creaţie? Cum arată relaţia dintre client şi agenţie care dă naştere la campanii valoroase? Ce înseamnă campanii valoroase? Gafe ale oamenilor din agenţii. Gafe ale oamenilor de marketing. Cutume. Exemple de idei şi campanii
Puteţi comanda cartea pe www.PauzaDePublicitate.ro
Autor: Liviu David Liviu.Davidnext.advertising.ro
Trimite un comentariu